Ideea Valériei Tasso e aceea ca masochismul, tarifar sau nu, e subvertirea masochismului opresiv al civilizatiei noastre—e eliberarea de sub fascinatia esecului, transformarea supunerii in satisfactie si placer, iesirea din orizontul de asteptare al neimplinirii si injosirii.
Masochismul hedonic, constientizat, e emanciparea de tara civilizationala, punerea in cauza a normelor civilizatiei masochiste careia ii apartinem, si care oranduieste durerea fara satisfactie. Masochismul inseamna acceptarea si transformarea acestei experiente.
Programele, conditionarile civilizatiei noastre sunt, arata Valérie Tasso, abundente in durere —dar una amara, deznadajduita, demoralizanta, lipsita de satisfactie. Masochismul constientizat deschide spre altceva, transforma experienta dura a esecului si a neimplinirii, in satisfactie erotica.
Autoarea scrie, insa, numai despre masochismul ca joc, ritualizat, convenit—nu despre izbucnirile de violenta , haotice, nu despre latura nocturna a erotismului, ci despre jocul reglat de contracte, etc.; asadar, jocul, reglat dinainte de norme prestabilite, e catarctic—violenta neingradita nu ar face decat sa adanceasca si sa agraveze raul existent. Jocul masochist e catarctic—nu revarsarile necontrolate de ura si furie, care nu fac decat sa alimenteze ranchiuna si negativitatea psihica.
Ritualizarea violentei o preschimba in altceva—mai ales prin aceea ca ii adauga ceva (placerea, orgasmul)—dar si prin statutarea de reguli, prin prescrierea unei conduite, prin canalizarea si moderarea a ceea ce se petrece; cu toate ca autoarea nu pare sa—si faca iluzii referitor la realitatea empirica a masochismului asa cum e intalnit in realitate, si unde probabil ca nu e intotdeauna ritualul gratios si inofensiv—dar chiar asa, ramane beneficiul a ceea ce ii e adaugat violentei—orgasmul.
Trecand la socialul ca atare, masochismul asa cum e practicat difera, probabil, de modelul de catarsis schitat—la fel cum e de presupus ca sexualitatea rituala a taoismului, de ex., lua si forme mai putin mistice, mai prozaice si orgiastice. Ne amintim, aici, de ‘’Ucenicii Sf. Antonie’’, din pamfletul lui Stănoiu—proximitatea obiectului dorintei precipita dorinta, mai degraba decat sa fortifice virtutea.
Se poate depasi limita dintre joc si actul brut—dintre consimtirea diurna si aceea subconstienta si degradanta—ca si dintre ritual si pofta prozaica. Mentinerea in echilibrul unor practici funambulesti e poate, mai adesea, un deziderat, nu si o reusita. Valérie Tasso spune despre violenta tarifara ca e convenita, ritualizata, etc., nu o dezlantuire, ci o canalizare, o aducere in contextul unor raporturi de grup mai adesea amabile si prevenitoare (amabilitatea celor din mediul respectiv); e probabil ca se intampla si altfel, iar paleta morala a consimtirii face trecerea de la libertate, la teritorii nedeslusite. Consimtirea insasi nu e un act unitar—si nici unic. Sanatatea ei depinde de starea constiintei de la care provine. Psihodrama masochista poate degenera, si poate sa decurga altfel decat in exemplele alese de autoare. Insa exista aici un univers de pulsiuni, tendinte, taine, aspiratii, inclinatii umane
Limitele acestei idealizari sunt evidente. Formele, treptele si integritatea consimtirii depind de acelea ale constiintei care o emite. Valérie Tasso ne previne ca asemenea practici nu sunt inofensive—pentru a ne asigura, apoi, ca sunt—ceea ce e un pic incoerent. Exista, aici, un oarecare dublu limbaj, ca o lipsa de transparenta—in afirmarea simultana a inofensivitatii si a potentialului acestor practici; masochismul, de ex., e mai mult decat psihodrama catarctica al carei model ideal e propus de autoare.