Ceea ce e remarcabil in jocurile copilariei nu e seriozitatea, care le e necunoscuta copiilor cu o evolutie normala, e inexistenta la ei (cata vreme nu au fost confruntati cu situatiile dramatice, taioase, care o suscita), ci atintirea, focalizarea, calitatea psihologica, nu morala. Limpezimea atentiei, a mintii, sunt cele remarcabile in fenomenul psihologic al jocului.
Sigur ca insasi copilaria cunoaste, comporta o paleta psihica a jocului —exista mai multe atitudini ludice—de la atintirea mentionata, la lejeritatea si elasticitatea ‘jocului intr—o doara’(mai apropiat de comportamentul adult desemnat indeobste ca joc). Copiii cunosc si jocul intr—o doara, mai putin atintit, mai convenit, montat pe plictis, pe nevoia de a subtia trairea plictisului, si care tine de psihologia plictisului, de paleta comportamentelor asociate acestuia, mai degraba decat ludicului ca atare.
Adultii inteleg, indeobste, prin joc, lipsa seriozitatii, neseriozitatea, privarea de aceasta—alternativa la gravitate. E altceva decat ceea ce e remarcat in jocul copiilor. Jocul copiilor e directionat, orientat altfel—catre transpunere, nu catre sublinierea convenitului. In jocul copilariei, proeminent e jindul, orientarea catre realism; iar adultii pot recurge la medieri pentru a redobandi, in etape, gradat, tocmai aceasta.
Copiii nu se joaca ín joaca’—pe cand adultii, tocmai asta fac, conditioneaza jocul prin joc.
Probabil chiar copilaria trece de la jocul transpus, jocul investit, maximal, la jocul blazat, la jocul neconvins. Survine o dezamagire fata de nivelul de realitate tangibil prin joc—neconvingator, neindestulator, subred. Copilul e dezamagit de ceea ce ii e dat prin joc, observa insuficienta acestuia, caracterul gaunos al jocului—insuficienta ludicului, care isi pierde, ca atare, eficienta morala, devine sursa de blazare, nu mai suscita investirea maximala initiala.