Mă gândesc că Homer era mai degrabă Moise al păgânilor, decât Tolkien al lor; compilatorul sacru, nu romancierul modern, şi poate că semnificaţia pe care sunt dispuşi mulţi moderni să i—o acorde e redusă—numai literară. Aedul, aoidos, era mai mult decât un narator. Dealtfel, a existat şi un altar alexandrin—Homereion, oferit de Πτολεμαῖος Φιλοπάτωρ; un templu homeric a existat la Smirna.

Minţile critice păgâne scandalizate de purtările zeităţilor aşa cum apăreau în culorile lui Homer se poate să fi fost excepţia, nu regula—şi seamănă criticilor timpurii ai VT, intelectuali ca Marcion, care gâseau inacceptabil şi scandalos dumnezeul Bibliei precreştine. Şi în creştinismul principal au existat astfel de oameni, care să se poticnească de severitatea, etc., veterotestamentare.
Scriind că veşnicia e cuprinsul libertăţii, Sf. Toma scrie: ‘ut ostendatur Deus auctor esse utriusque testamenti’ (pentru a arăta că Dumnezeu e autorul ambelor Testamente)-- Super Psalmo 21 n. 4.