Cristica literară nu explică (semnificaţii logice), ci circumscrie, caracterizează, jalonează, sugerează, ‘prelungeşte’, glosează; în pofida exigenţei lui Gracq, de fapt numai critica filologică explică, în sensul că are ceva de explicat. Dar critica estetică e dincoace de explicaţie, deoarece nu vizează nişte semnificaţii decelabile—critica filologică, exegeza antică numai menţionau frumuseţea, o aminteau—dar critica modernă o are ca scop—de unde, inadecvarea limbajului explicative, a sintaxei critice explicative, când scopul adevărat e circumscrierea, delimitarea noţională, semnalarea frumuseţii, punerea ei în valoare prin observaţii pertinente.
Critica a trecut de la filologie, la jalonare şi discutare—iar scopul discuţiei nu e exhaustivitatea logică, ci suscitarea trăirii—aceasta e modernitatea criticii. Aceastea nu le aveau cei dinaintea lui, să zicem, Montaigne (cu toate că reperul cronologic e mai degrabă simbolic); menţionarea frumuseţii de artă existase şi înainte, analiza ei avizată, nu. Analiză care nu înseamnă expolicare, ca în filozofie şi ştiinţe, ci jalonare, circumscriere, semnalare—şi funcţionalizare, iluminare originală.

De ex., la o femeie, rochia e critica formei picioarelor. Nu le ‘explică’, dar are originalitate în a le arăta.