Creştinii timpurii par să se fi înţeles pe ei înşişi drept o facţiune (nedizidentă) a iudaismului, a credinţei evreieşti; intenţia originară a Lui Iisus părând să fie aceea de a inaugura şi caracteriza existenţa filozofică, eliberată (tema libertăţii fiind central la El), şi nu o preoţie dizidentă/ concurentă. Existau, în comunitatea timpurie, nişte diriguitori şi oficianţi, prezbiterii, sub autoritatea supraveghetorilor (Episcopii, cei care dispensează doctrina şi cărora le e rezervată administrarea anumitor Taine).
Spus verde, e plauzibil ca primii creştini să nu fi înţeles să facă o concurenţă clerului din Ierusalim, autorităţilor clericale mozaice—şi nici să se fi vrut o alternativă, sau o dizidenţâ. Erau o facţiune, da, şi conştienţi că sunt o facţiune—unul dintre partidele evreieşti (care, dealtfel, n—ar trebui enumerate pur şi simplu, deoarece criteriile diferă—unii erau o castă: clericii, alţii, o grupare religioasă: farizeii, alţii: una politică, iar alţii încă—una cvasimonastică, sau, de—a dreptul monastică). De aceea, creştinismul nu e o religie juxtapusă—nici ca intenţie; nu a fost întemeiat, început, drept ‘o religie între altele’—ci mai degrabă ca o alternativă filozofică la moralismul şi formalismul împovărâtoare. Iisus aduce un program filozofic, nu propriu—zis religios—sau sectar. Creştinismul vrea să aducă altceva—îndreptăţirea, nu un nou cler instituţional; creştinismul nu e primenirea, reşaparea, înnoirea preoţiei mozaice, a preoţiei pogorâte de la Moise. Biserica primară a recurs la prezbiteri; asta nu înseamnă, însă, preoţie în sensul dat ulterior. E foarte probabil ca intenţia originară să nu fi fost întemeierea unei noi religii, şi nici a unei preoţii alternative la aceea din Ierusalim.
Prezbiterii Bisericii timpurii administrau Biserica—împreună cu diaconii, etc.. Asta e altceva decât preoţia sacramentală. Nu găsesc urme ale conştiinţei unui cler alternativ, dizident faţă de autorităţile religioase iudee, în Biserica timpurie.