Mă gândeam, ieri (marţi), că am văzut ‘Dune’ cu ¾ de an înaintea ‘Călăuzei’ tarkovskiene—dar, de fapt, cu şase ani înainte de a şi înţelege ‘Călăuza’, de a îi simţi farmecul—poate prea devreme—aşa încât ceea ce am crezut despre ‘Dune’, şi dezamăgirea, pot să fie inconcludente; cum am ajuns abia cu vremea, şi de—abia la a treia vizionare, să pătrund în universul ‘Călăuzei’ ruseşti, e posibil ca şi pentru ‘Dune’ să fi fost nevoie de aceleaşi elemente—vârsta, răgazul, vizionarea.
Am mai spus, acestea sunt ipoteze—prin natura lor; cunoaşterea nu—şi poate permite, în artă, să fie mai disipată ca în alte privinţe.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu