Revenirea la esenţial

Revenirea la esenţial




Caracteristica catolicismului apusean în sc. XX a fost apelul la esenţial, tentativa de a regândi premisele fundamentale ale credinţei creştine. Ce a fãcut nu numai justificabil, ci şi necesar, şi chiar imperativ, acest apel? Tripla revoluţie survenitã: biblisticã, biologicã şi cosmologicã—descoperirea acestei întreite ordini istorice. Existã o istorie a devenirii vieţii. Existã o istorie a transformãrilor cosmice. Existã o istorie a redactãrii Bibliei, şi o devenire a Tradiţiei. Aportul ştiinţific în aceste trei domenii ale cunoaşterii a fost ceva fãrã precedent în istoria culturii; ceva de naturã sã punã în discuţie ansamblul reprezentãrilor generale.
Biblia şi Tradiţia, speciile vii şi însuşi Cosmosul au o istorie. În cazul celui din urmã, e o istorie unidirecţionalã, care curge într—un singur sens. Teologia, reprezentarea teologicã trebuiau în cele din urmã confruntate cu rezultatele acestei întreite revoluţii. Istoria Bibliei (şi a Tradiţiei), a naturii însufleţite şi a cosmosului, a lumii fizice, sunt descoperiri de naturã sã cearã regândirea abordãrii teologice a realului. Iatã de unde ideea cã predania, cateheza şi doctrina credinţei trebuie regândite ţinând seama de aceste noi reprezentãri generale. Au fost descoperite transformarea, istoria, evoluţia (adicã transformarea cu sens).
Într—o lume dinamicã, şi perceputã ca dinamicã, esenţialul e detaşabil de secundar, de local, de particular. Cum de esenţialul ar fi posibil uneori în coexistenţa sa cu secundarul, iar alteori în puritatea sa? Se presupune cã acumularea balastului a fost favorizatã de lipsa conştiinţei istorice şi a simţului critic aferent; vremurile anistorizante favorizeazã acumularea lestului. Balastul s—a acumulat, fiindcã nimeni nu se gândea la geneza acestui balast. Intenţia bunã nu e acelaşi lucru cu intenţia criticã. Placiditatea face balastul posibil. Intuiţia şi strãdania cãtre desluşirea unei gândiri comune tuturor epocilor Bisericii ar avea ca rezultat accesul la ceea ce îi e esenţial învãţãturii creştine—dincolo de particularisme, nãzuind spre forma cea mai directã şi degajatã de circumstanţe şi expresii prea particulare sau motivate local ori istoric.
Aşadar, nu e vorba numai despre trecerea de la particularisme, la esenţial; în aceastã direcţie, cele mai vechi mãrturii creştine nu sunt fãrã determinãrile lor istorice, aparţin şi ele unei istorii, fac parte dintr—un întreg istoric, nu scapã istoriei, nu sunt expresii atemporale, dinafara istoriei, iar expresia adevãrurilor comune, pentru vremea noastrã, ar cere şi ea recurgerea la alte veşminte determinate istoric—din determinarea istoricã nu se poate ieşi, ea nu poate fi abolitã. Însã e vorba despre faptul cã Biblia, Tradiţia, lumea vie şi Cosmosul nu sunt fãrã istorie—iar aceastea sunt adevãruri descoperite, pentru prima datã în istorie, abia recent—de unde decurge ineditul vremii noastre. Tradiţionaliştii neagã cã Biblia ar avea istoria relatatã de biblisticã, şi cã Tradiţia ar avea istoria naratã de istoria dogmelor, şi cã lumea vie ar avea istoria povestitã de paleontologie, şi chiar şi despre Cosmos, neagã cã ar avea istoria descrisã de cosmologie—substituindu—i cosmogonia mitologicã, sau rãmânând la aceasta ca la o teorie fizicã, şi nu simbolicã, a originii universului fizic. (În politicã vor prefera paseismul şi medievalismul, idealizarea trecutului.)
Existã un esenţialism istoric (şi istoricist), care, în linii mari, preferã simplul, elaboratului, şi un esenţialism intuitiv şi reflexiv, al strãdaniei conştiente de a desluşi ceea ce e caracteristic creştinismului, ceea ce corespunde unui adevãr rezultat din analiza semnificaţiilor. Ce sens, ce înţeles au afirmaţiile creştinismului—pentru omul de azi, şi nu numai? Aceste esenţialisme tind sã vorbeascã omului de azi, însã şi sã circumscrie determinãrile istorice, conjuncturalul.
Existã o documentare istoricã a esenţialului (ca în apelurile medievale la creştinismul anterior, primitiv; ca în apelul reformatorilor protestanţi la întâia Tradiţie a Bisericii, la cele mai vechi şi generale mãrturii; ca în apelul ‘Noilor teologi’ şi ai reformatorilor Missei la antichitate, etc.), şi o intuiţie a sa.
Drept esenţial e reprezentat deopotrivã ceea ce e cel mai vechi (ca fiind cel mai necorupt, cel mai apropiat de sursã—criteriu adesea înşelãtor, întrucât înţelegerea are un progres, iar cele mai vechi manuale de chimie sunt venerabile, e drept, însã nu şi ‘mai adevãrate’ decât acelea care le—au urmat), cât şi rezultatul strãdaniei de a elucida, în nume propriu, ceea ce corespunde cel mai bine datelor Revelaţiei.