Sâmbătă seara, ‘The Secret’, episod din ‘One Step Beyond’: o poveste de telepatie/spiritism, adică de depresie devenită schizofrenie, intensitatea maniacală care începe să găsească tipare, o festă a inteligenţei înfrigurate, fenomen semnalat şi de Hornby în rubrica lui literară, şi definitoriu pentru natura conştienţei; dar pretinsul senzaţionalism e dezminţit de scenariu, artă cinematografică, actori, episodul are o emoţie şi un dramatism indiscutabile, un lirism diferit de al poveştilor cu tâlc ale ‘Zonei …’, iar prezenţa lui Newland nu are altă semnificaţie decât a lui Hitchcock, adică nu credulitatea e miza acestui cinema foarte matur, adresat scepticilor. Realizarea e impecabilă, actoria, muzica, atmosfera, episodul mi-a amintit o capodoperă a lui Saki.
Anecdota e numai pretextul. O femeie însingurată străbate mirajul delirului. Senzaţionalismul ca atare există într-o formă inferioară a convenţiei: ‘Encounter with the Unknown’ (însă credulitatea publicului nu trebuie subestimată); mistificarea şi convenţia există în toate formele ziaristicii, de la Poe la Welles, dar ‘One Step Beyond’ nu se ocupă de această exploatare a tendinţei de a lua imaginarul drept realitate, şi nici nu mizează, la nivelul formei, de atributele neorealismului. În ‘One Step Beyond’ sunt oferite schiţe lirice, de un dramatism intens, cu actorie superioară. Intensitatea aceasta lirică e o altă direcţie decât acelea preocupate de psihologie, exploatarea senzaţionalului şi a enigmaticului, parabolă.
Unora le poate plăcea ideea de a lua scenariile drept documente parapsihologice; dar minţile sceptice au o satisfacţie superioară.