Maurras era mai bombastic, mai lipsit de inimă şi mai calp decât Massis, care era mai sensibil la enigmaticul existenţei lăuntrice, aşa cum o mărturisesc eseurile lui despre Barrès sau Valéry, mai ales întâiul [1]. Era, cred, şi mai psiholog.
Există convingeri ieftine, aşa cum există un mod greşit, incoerent de a căuta binele, însă există şi convingeri care merită susţinute.
Eseul despre Barrès al lui Massis e scris dintr-o poziţie privilegiată, a cuiva care îl cunoscuse, şi e şi o schiţă memorialistică, iar această cunoaştere directă, nelivrescă, e foarte necesară, neînlocuibilă, pentru a ajunge la mai mult decât conjecturi. Barrès şi-a asumat viaţa în modul său. Răbdarea lui pare să fi fost instinctivă, o formă de probitate vitală.
Barrès le părea unora împovărat de filozofia lui Taine sau a lui Renan, însă în tenacitatea cu care opunea aceste filozofii sceptice convingerilor unor tineri există şi o ironie, ceva cuviincios: unor teorii religioase le opunea alte teorii, atee, le echivala ca forţă; de fapt, nu se putea încredinţa ca om unor prestidigitaţii logice mai mult decât altora şi, indirect, le atrăgea atenţia tinerilor că rămân tot la nivelul unor teorii, al unor eşafodaje intelectuale vremelnice. Simţea că teoriile elaborate, pretenţioase, monolitice nu duc nicăieri, sunt zadarnice. Tinerii catolici îi opuneau nu lucruri simple, ci ‘raţiuni de ordin metafizic’, care nu aveau cum să îl îmbie. I se adresau ca unui metafizician, ceea ce Barrès nu putea fi. Iar despre lucrurile cele mai sfinte nu îi instruia pe acei tineri. La vremea respectivă simţea, probabil, că cei din generaţiile mai tinere, şi în niciun caz doar catolicii, erau complet indiferenţi la farmecul ideilor lui Taine şi Renan, că acea formă a catehismului sceptic fusese numai o modă trecătoare, ajunsă să fie dispreţuită nu numai de catolici. Acest om nu se încredinţa deloc teoriilor. Ştia că viaţa lăuntrică nu se trăieşte în planul teoriilor, al orgoliului, şi n-are ce face cu ele. Autorii pe care încă îi mai invoca se demodaseră de pe atunci. Dar nici în teoriile propuse de catolici nu putea să creadă mai mult decât în teoriile ajunse între timp desuete.
Ca pătrundere, eseul lui Massis mi se pare superior paginilor de critică ale lui Proust sau ale altor vedete literare din generaţia acestuia.
Iar în ’26, Massis îl înfăţişa pe Valéry ca indiferent la certitudine şi nădejde, sau imun la ele; însă şi aici o altă taină îşi urma cursul invizibil. Nişte pagini publicate nu sunt ultimul cuvânt, nici cheia profunzimii unei persoane.
Cine poate deveni biograful acestor tresăriri lăuntrice?
Nu ne e dat orice, iar cuprinderea poate fi iluzorie, când livrescul nu e subordonat umanului. Există o sfinţenie a gândirii, dar nu e o sfinţenie a teoriei. Gândurile inimii pot fi sfinte. Barrès pare să fi avut, într-adevăr, o înţelegere bună a fiinţei proprii.
Esenţialul e nelivresc, e tainic.
NOTE:
[1] Gândindu-mă la Barrès, mi-am amintit de jurnalul lui Gide, de antipatia lui Tournier (puţin paradoxală la cineva care afirmă că îl simpatizează atât pe cel de-al doilea).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu