Paul Tillich. Despre Tillich, Eliade şi tendinţele postbelice

Paul Tillich. Despre Tillich, Eliade şi tendinţele postbelice





Tillich era ceva mai vârstnic decât Heidegger, Marcel şi Wittgenstein; cleric luteran de la 26 de ani, cãsãtorit la 28 de ani (întâia soţie i—a supravieţuit trei ani, însã l—a pãrãsit când el avea 33 de ani). A divorţat în ’21. La 38 de ani s—a recãsãtorit, cu o doamnã care, atunci când a întâlnit—o, era mãritatã şi gravidã. Prima conferinţã publicã a lui Tillich a fost ‘Despre ideea unei teologii a culturii’. La Berlin a participat la întemeierea unui cerc religios socialist. În ’29 s—a înscris în Partidul Social Democrat. A întemeiat şi condus un periodic socialist. Naziştii l—au suspendat şi disponibilizat pe Tillich chiar de la instaurarea regimului. Din ’33, Tillich s—a mutat în SUA, şi a devenit autor de limbã englezã. Ultima lui conferinţã, în chiar anul morţii, a fost ‘Semnificaţia istoriei religiilor pentru teologul sistematic’. Unele din scrierile lui au inspirat kitschul religios al americanilor. E deconcertant ca Tillich sã fie etichetat drept neo—ortodox (ca şi, dealtfel, Bultmann), şi sã fie postulatã existenţa unei neo—ortodoxii existenţialiste. Existenţialiştii, ca Tillich şi Bultmann, erau luterani şi heideggerieni, şi nu erau neo—ortodocşi (un autor similar e catolicul Drewermann).
Însã protestanţii americani pe care îi citesc eu îl citeazã pe Tillich mult mai puţin decât pe Barth, Bonhoeffer şi Bultmann—de fapt, teologii protestanţi americani pe care îi citesc eu nu îl citeazã pe Tillich aproape deloc, cu toate cã sunt amatori de radicalisme.
Cartea lui Hannah Tillich a apãrut în ’73.
Eliade era mai apropiat de linia aceasta—Tillich, Bultmann şi Heidegger, decât de aceea a lui Barth. Dealtfel, atât în scrisul cât şi în existenţa lui Eliade transpare o afinitate mai mare cu luteranii, decât cu reformaţii; chiar gestul de a cere prezenţa unui cleric luteran, nu şi a unuia reformat, la înmormântare, confirmã aceastã sugestie. Eliade stima mult mai mult luteranismul (decât calvinismul). Nici calviniştii nu îl plac; romanciera americanã îl desconsiderã franc, rãspicat, abrupt. Eliade şi Heidegger, de care se interesa mereu, despre care întreba mereu, erau, cum se ştie, de dreapta. Nu şi Tillich, care chiar începuse, în Europa, cu socialismul (ca, dealtfel, şi Barth; însã asta nu poate decât sã îi placã admiratorului lui Marx, Simmel, Stere şi Kautsky). Politic, Tillich şi Bultmann erau de partea opusã a baricadei; însã Tillich are multe în comun cu românul—admiraţia pentru Otto şi existenţialism, americanizarea. Existenţa personalã l—a descalificat pe Tillich ca om—iar transformarea în portdrapel al kitschului religios posteblic, ca gânditor şi teolog.

Cultural, Eliade ajunsese la o intersecţie de ezoterism, existenţialism, elucubraţii jungiene şi kitsch religios postbelic—lumea aceea de Heidegger, Jung, Evola şi agitatorii religioşi americani ai anilor ‘60, plus Tillich şi Bellow.
Oameni ca Evola, Dumitriu, Ghyka şi Servien se aflau şi ei la intersecţia acestor tendinţe; ca şi, probabil, Jűnger—inşi care asociau cultul lui Heidegger cu acela al lui Jung şi cu al lui Ortega—pentru un dram de elitism reacţionar. Te mai gândeşti şi la Tucci, Zimmer şi d’Ors—fiecare, cu grade diferite de credibilitate.
Acesta e, în linii mari, climatul religios posteblic, american şi nu numai, cãruia îi aparţineau oameni ca Eliade (pe care rivalul sãu din tinereţe, Dumitriu, îl întrecea în reacţionarism şi credulitate, cu toate cã îl cita deferent), Tucci, Jűnger, Evola şi jungienii.
Aşa, cvasiateismul lui Heidegger, Tillich şi Bultmann ajunsese sã facã casã bunã cu fantasmagoriile jungiene, cu ezoterismul lui Evola, cu reacţionarismul elitist şi cu gustul populismului kitschului religios postbelic, într—un cocktail la care intelectuali ca Ionescu şi Noica au rãmas imuni; e un climat care i—a plãcut Ep. Sigrist. Dat fiind cã acest elitism antidemocratic nu prea cucerea elitele, a apelat la kitschul religiozitãţii americane, cãutând sã cucereascã gloata. Aceşti elitişti aveau gustul germinativului şi al primordialului, al primitivitãţii, pe care li s—a pãrut cã le gãsesc în religiozitatea popularã americanã, în clisa tendinţelor cãtre ‘spiritualizare’. Eliade prevedea, prezicea abolirea religiilor tradiţionale. Intelectualii reformaţi au menţinut o conduitã demnã.