Georg Simmel. O introducere româneascã, cu cronologia creaţiei

Georg Simmel. O introducere româneascã, cu cronologia creaţiei





Situaţia filozofico—ştiinţificã a lui Simmel e una paradoxalã, atipicã, neconvenţionalã, şi chiar enigmaticã. E paradoxal şi neaşteptat ca un criticist sã sfârşeascã drept metafizician, ca un literat sã alterneze într—una sociologia, psihologia şi estetica drept mijloace de investigare a realului care, în spirit deja necorespunzãtor kantismului, îi apãrea ca depãşind sfera umanului şi a facultãţilor umane. E remarcabil, mai ales, ca un acelaşi autor sã facã o sociologie de sociolog, o psihologie (filozoficã, o numea el) de psiholog, o esteticã de estetician, un criticism de adevãrat kantist—şi o metafizicã de metafizician. Acest kantian a ajuns la o metafizicã; acest sociolog a abordat filozofia artei. Practicând hibridarea disciplinelor, asocierea lor ingenioasã, originalã şi imaginativã, reuşea sã alterneze atitudinile teoretice. La Simmel, obiectul filozofiei nu mai e numai generalul, ci şi singularul, individualul—autori, oraşe, peisaje, etc.. Iar diversitatea subiectelor abordate, într—o activitate literarã susţinutã, era numai de naturã sã—l decredibilizeze în faţa colegilor sociologi, reprezentanţii celei mai strãlucite generaţii de sociologi germani—pionierii disciplinei—Weber, Troeltsch, etc.. Unii dintre aceştia se ocupau şi de alte studii—criticism, teologie, istorie—însã fãrã originalitatea inspiratã, taxabilã drept extravaganţã, a lui Simmel (care e singurul evreu din grupul acestor primi sociologi nemţi). La fel, neokantienii, urmând chiar exemplul maestrului lor, ţinteau o reprezentare de ansamblu a disciplinelor filozofice—însã la Simmel era vorba despre altceva: despre vederi parţiale, inspirate de nevoia lãmuririi câte unui aspect care i se impunea, şi fãrã prejudecata unei coordonãri sistematice. Rezumând, acest kantian a ajuns la o metafizicã, acest sociolog care a fãcut pionierat a ajuns sã acorde întâietate filozofiei artei, iar în fiecare disciplinã abordatã contribuţia lui a fost mereu de prim rang. Simmel a marcat fiecare dintre disciplinele de care s—a ocupat—ştiinţele sociale, criticismul, filozofia artei şi metafizica; dupã cum e şi firesc, tot ceea ce a predat a lãsat urme în scrisul sãu publicat—de la evoluţionism la istoria filozofiei. Deasemeni, formaţia lui de istoric şi de italienist a gãsit o reprezentare în scris—studiul de filozofia istoriei şi articolele despre artişti şi oraşe italiene o aratã.
Simmel s—a interesat de tot ceea ce era pionierat—etnografia, sociologia, noii esteticieni germani, Bergson, Weininger, Rodin, noii poeţi germani. Aceastã preocupare cu noul îi e caracteristicã. Cu toate acestea, el n—a fost, sau n—a ajuns sã fie, unul dintre înnoitorii marcanţi ai filozofiei; acest rol i—a revenit, însã, în sociologie. Kantismul, metafizica şi estetica lui nu le—a continuat nimeni; sociologia lui a continuat sã inspire. Chiar şi acolo, însã, a fost taxat, cu suficienţã, de gânditori care îi erau în mod net inferiori.
Ştiinţele sociale erau avangarda savantã a vremii sale; iar Simmel a fost în avangarda acestor ştiinţe. Ele sunt, împreunã cu kantismul şi estetica, preocupãrile lui cele mai timpurii. Îi plãceau hibridãrile, şi asortãrile ingenioase de discipline. Alternarea aceasta a perspectivelor îi dãdea libertate şi emancipare.
Georg Simmel, metafizician german antebelic, era berlinez, se nãscuse în 1858, într—o familie evreiascã, de evrei creştinaţi. Prin botez, era protestant. A studiat istoria şi filozofia la Berlin, la 23 de ani a devenit doctor în filozofie—cu o tezã ilustrativã pentru direcţia kantianã a gândirii lui, iar de la 27 de ani a început sã predea ca docent privat. Ca şi Schopenhauer, Georg Simmel avea din ce trãi; spre deosebire de premergãtorul sãu, eşecurile în cariera universitarã nu l—au descurajat—însã se cuvine spus şi cã erau eşecuri de altã naturã, cãci de auditoriu n—a dus lipsã (Pârvan avea o impresie nefavorabilã de la aceste cursuri, însã se spune cã erau gustate, ca şi ale lui Bergson—un fel de echivalent berlinez al cursurilor antebelice ale lui Bergson).
A debutat la 29 de ani, cu articolul ‘Chestiunea fundamentalã a pesimismului în perspectivã metodicã’; suntem, cu acest text iniţial, în ’87, la şase ani dupã primirea doctoratului, şi la doi ani dupã începerea carierei de predare a filozofiei.
La sfârşitul anilor ’80 ai sc. XIX, a mai publicat încã douã studii; acela despre ‘Michelangelo ca poet’ (’89) reprezintã deopotrivã mãrturia formaţiei lui de italienist, şi a interesului nevremelnic pentru artistul italian.
La 32 de ani s—a cãsãtorit; soţia era autoare de scrieri filozofice. Tot la 32 de ani, Georg Simmel a debutat în vol. cu ‘Despre diferenţierea socialã’. Bibliografia lui meritã discutatã; ea se alcãtuieşte din 15 mari scrieri—studii, tratate, culegeri—publicate într—un interval de 33 de ani. Le vom numerota cu cifre romane (I—XV). În anii ’90 ai sc. XIX au apãrut ‘Despre diferenţierea socialã’, ‘Introducere în eticã’ şi ‘Problemele filozofiei istoriei’. Paleta e întrucâtva suficientã pentru a da o idee despre preocupãrile timpurii majore ale autorului—însã trebuie completatã cu imaginea articolelor publicate în aceiaşi ani ’90—‘Despre psihologia femeilor’, ‘Despre psihologia banilor’, ‘Moltke ca stilist’, ‘Despre sociologia familiei’, ‘Peisajele lui Bőcklin’, ‘Despre psihologia modei’, ‘Nietzsche—o siluetã moralfilozoficã’ [1], ‘Ce înseamnã Kant pentru noi?’, ‘Esteticã sociologicã’, ‘Schiţã a unei teorii a voinţei’, ‘Despre sociologia religiei’.
Între anii 1894—1899, n—a publicat nicio carte; însã în ’95 a publicat 5 articole—iar în ’96, 4. ’97 şi ’99 sunt, se pare, ani de tãcere editorialã.
Aşadar, chiar în ultimul deceniu al sc. XIX, definit de preocupãri de sociologie, eticã, filozofia istoriei, scrie şi publicã şi despre Bőcklin, Nietzsche, Kant, esteticã şi ‘teoria voinţei’ (în germanã, acesta e un substantiv compus, ca şi cum ar desemna o disciplinã filozoficã distinctã).
La 1900, publicã ‘Filozofia banilor’ [IV], una din marile lui cãrţi. Georg Simmel avea 42 de ani; în acelaşi an apar şi trei articole—douã se referã la pesimism (‘Cãtre o teorie a pesimismului’, ‘Socialism şi pesimism’). Ne amintim de scrierile înrudite din ’87 şi ’96.
În 1901 a devenit profesor extraordinar.
În 1904 îi apare cartea despre Kant; Simmel are 46 de ani. Aceastã lucrare e marea lui contribuţie la cauza criticismului antebelic. În intervalul 1901—1903, mai publicase şi despre esteticã, Nietzsche, panteism.
În 1906 publicã ‘Religia’—iar în 1907, ‘Schopenhauer şi Nietzsche’ [VII]. În 1908, apare tratatul de sociologie. Urmeazã, în 1910, ‘Problema capitalã a filozofiei’ [IX]. În 1909 publicase un ‘Fragment dintr—o carte despre Goethe’. În 1910 au apãrut articolele: ‘Despre esenţa filozofiei’ şi ‘Despre metafizica morţii’.
‘Cultura filozoficã’ [X] apare în 1911, şi ‘Goethe’ [XI] în 1913; în 1917 publicã ‘Chestiuni fundamentale ale sociologiei’ şi ‘Rembrandt’, în 1918—lucrarea de metafizicã, rezultat al gândirii sale ultime. Postum, în ‘22, apare ‘Despre filozofia artei’.
Postum au apãrut atât ‘Carnetele’ (în ’23), cât şi şapte studii—‘Despre libertate’ (’22), ‘Despre filozofia actorului’ (’23), ‘Despre iubire’ (’23), ‘Erosul platonician şi acela modern’ (’23), ‘Problema naturalismului’ (’23), ‘Valoarea vieţii goetheene’ (‘23), ‘Individualismul timpului modern’ (’57). Aşadar, cinci din cele şapte studii apãrute postum au fost publicate în ’23.
A fost unul dintre întemeietorii ‘Societãţii germane de sociologie’.
Nu era deloc avid sã—şi aserveascã gândirea. Nu a acceptat ceea ce resimţea drept constrângere sau artificialitate. Raporturile lui cu gândirea altora sunt amiabile, cordiale, însã critice şi neconcesive.
A scris mult—articole, studii reunite în culegeri, tratate. Sociologia o privea dinspre viaţã, dinspre socialul trãit şi socializare. Existã câţiva autori şi artişti cãrora le—a acordat un interes constant—Kant, Schopenhauer, Nietzsche, Goethe, Rembrandt, Michelangelo, Marx, Bergson. A predat despre Darwin, iar o scriere din anii ’90 se referã la teoria evoluţiei. În peste 30 de ani de activitate literarã, a scris mereu despre sociologie, psihologie, filozofia artei, despre Kant, Schopenhauer, Nietzsche, Marx, Michelangelo—cãrora, de la o vreme, li s—au adãugat Goethe, Bergson, Rodin, Rembrandt. Paleta lui Georg Simmel e pe atât de diversã, pe cât îi e competenţa de precisã. În ceea ce a scris, a menţinut un ton de neutralitate şi de obiectivitate, de distanţare şi circumspecţie.
Activitatea lui literarã aratã tenacitate. E o operã scrisã care îi dã mãsura, care îl reprezintã adecvat.
Georg Simmel a murit în septembrie ’18, de cancer hepatic. Avea 60 de ani. De câţiva ani, nu mai preda la Berlin, ci la Strasburg, singura universitate care i—a acordat un profesorat normal.
Simmel e autorul care, în existenţa lui, a fãcut trecerea de la sociologie şi criticism (transparent şi în preocupãrile de sociologie, prin accentul pe epistemologie şi pe problemele cunoaşterii), la filozofia artei şi metafizicã. Cunoaşterea filozoficã simmelianã cunoaşte douã coordonate—aceea a unei tradiţii filozofice moderne (de la Kant, la criticiştii din a doua jum. a sc. XIX)—şi aceea a contemporaneitãţii (Marx, Nietzsche, Bergson, Weininger, sociologii şi esteticienii din vremea lui Simmel).
Punctele lui de plecare au fost diametral opuse—kantismul şi istoria (Georg Simmel având formaţie de italienist). Aşa de interesat, încã de timpuriu, de istoria, arta, urbanitatea şi societatea italiene, Italia lui e totuşi foarte diferitã de aceea a lui Goethe, Schopenhauer şi Nietzsche.
Atâta din ceea ce îi plãcuse lui Simmel s—a demodat—neokantianismul, Bergson, Rodin, metafizica ….
Simmel nu trebuie fãcut sã spunã mai mult decât a vrut sau a putut sã spunã; cãci, tranşante şi nete din punct de vedere criticist, atâtea din afirmaţiile lui sunt voalate sau chiar echivoce din punct de vedere metafizic.
Simmel ar fi putut sã marcheze modernitatea la fel ca Montaigne. Oferea un exemplu de atitudine şi de abordare. Puţini filozofi chiar au continuatori; probabil cã Georg Simmel nici nu e unul dintre aceştia—însã modelul lui, de filozof cordial şi lipsit de pedanterie, i—a inspirat pe Marcel, Ortega, pe Bloch şi Lukács, cãrora forma lui literarã le—a atras luarea—aminte—cum se vede, mai ales evrei. Îşi recunoştea el însuşi un fel de ‘funcţie socraticã’ şi stimulatoare, de impulsionare mai mult decât de transfer al unei învãţãturi. Nu ştiu dacã cineva s—a interesat vreodatã de gândirea lui Georg Simmel cu pasiunea cu care un filozof englez se interesa de gândirea lui Troeltsch. Sociologii au fost cei mai ingraţi.
Sociologii n—au fost vrednici de Simmel—ceea ce probabil cã nu înseamnã cã germanul s—a irosit pe sociologie.
Bunurile lui, însã, s—au risipit; metafizicienii, esteticienii, kantienii, sociologii n—au avut nevoie de gândirea lui. Intuiţiile lui filozofice, în substanţa lor, n—au interesat pe aproape nimeni. Georg Simmel a fost, probabil, ultimul mare schopenhauerian, ultimul mare autor care sã fi filozofat în linia lui Schopenhauer.
Figurã simbolicã şi emblematicã, GS întruneşte cele mai nobile preocupãri filozofice—metafizica şi filozofia artei. Unii vãd în el un kantian necaracteristic, singular, independent, original, chiar extravagant—eu vãd în el un schopenhauerian şi un mare metafizician. Despre Schopenhauer, a publicat un articol (în 1906) şi studiul comparativ—plus scrierile cu tematicã schopenhauerianã (pesimismul şi teoria voinţei), deja menţionate.
Era antibiografist. Declara cã circumstanţele unei existenţe sunt generalul.
În gândirea acestui evreu, elementul germanic e foarte pronunţat; a fost, sub toate aspectele, un filozof al germanicului (Goethe, Rembrandt, Kant, Nietzsche, Bőcklin; Berlinul; militarismul prusac). Subiectele lui latine (Michelangelo, Rodin şi Bergson) sunt acelea neconvenţionale—iar Italia lui, cum am mai spus—o, nu e aceea a cãlãtorilor nemţi.
În acest sens, şi cu toatã formaţia lui de italienist, Georg Simmel nu e un cosmopolit, aşa ca Goethe, Schopenhauer şi Nietzsche—iar un dram de cosmopolitism existã şi la … Kant, cu Hume şi Rousseau ai ‘lui’—ci un gânditor care a aprofundat elementul germanic—ca Heidegger, sau ca Hegel—un gânditor al teutonicului, al elementului teuton—şi un naţionalist—care, în politica internaţionalã, şi—a trãdat fosta neutralitate. Nu lasã deloc impresia de cosmopolitism. În acest sens, cu fascinaţia germanicului şi a morţii, Simmel îi seamãnã mai mult lui Heidegger, decât cosmopoliţilor germani pe care îi citea.
Care e cea mai bunã carte a lui? Unii ar spune cã ‘Filozofia banilor’, sau ‘Rembrandt’. În cea de—a doua, îi citeazã pe Marx şi Luther, şi vorbeşte despre Schopenhauer. Avea îndemânarea de a reuni marile teme ale reflecţiei lui.
A scris rar despre muzicã, cu toate cã îl interesa; o foloseşte, undeva, pentru a ilustra o tipologie (relaţia dintre text şi muzicã—de exterioritate sau de aprofundare).
Nici în kantism, nici în filozofia artei n—a avut urmaşi; linia lui n—a urmat—o nimeni. În metafizicã, l—a inspirat întrucâtva pe Ortega. Însã nici kantismul lui, nici metafizica, nici filozofia artei nu le—a continuat nimeni. Cu alte cuvinte, nimeni nu s—a interesat de gândirea lui filozoficã aşa cum se interesa el de aceea a lui Schopenhauer. Mai mulţi sociologi, europeni şi americani, s—au interesat de gândirea lui ştiinţificã.
A fost foarte original şi pãtrunzãtor; nu a înnoit filozofia, aşa ca Husserl şi Bergson. Nu avea nimic de epigon în el.
La noi, îl citau Blaga, Ralea, Vianu, Noica, Cioran; îl menţioneazã Pârvan, Gusti, Andrei.
În româneşte s—au tradus ‘Cultura filozoficã’, ‘Rembrandt’, şi douã scrieri scurte—una despre religie (‘Religia’, un studiu din 1906), alta de sociologie.
Interesul meu pentru filozofia, viaţa şi persoana lui Simmel a aniversat 15 ani. Am vrut ca aniversarea sã o trãiesc împreunã cu alţi români deasemeni interesaţi de acest metafizician şi filozof al artei.