Despre teologie, patristicã, Revelaţie, exegezã şi originalitate

Despre teologie, patristicã, Revelaţie, exegezã şi originalitate




Cei care au o reprezentare anistoricã şi atemporalã a patristicii şi şi—o reprezintã ca pe o galerie de oracole dumnezeieşti şi de edicte imuabile, ajungând la acel ‘talmudism patristic’ care îi face sã citeze mai mult pentru a încuviinţa, decât pentru a şi înţelege. Ei concep o patristicã fãrã determinãri istorice, atemporalã. Simţul adevãrului îi orbeşte, se poate spune, faţã de aspectele empirice ale procesului istoric.

Condiţia ca o teologie sã fie adevãratã este ca ea sã fie, mai întâi, fireascã, evoluatã natural, în absenţa cenzurii ecleziastice, fãrã patul procustian al cenzurii instituţionale; în catolicism, vedem aceasta la unii modernişti, ca Pãr. Teilhard şi alţii. Nu existã adevãr, fãrã naturaleţe. Un ‘cadru eclezial’ e una, iar cenzura instituţionalã e alta. Constrângerile cenzurii instituţionale nu duc la nimic bun, şi au dus la cele vreo patru veacuri de ‘robie romanã, sau latinã’ ale teologiei catolice (sc. XVI—XIX, cãrora li se adaugã şi cele douã veacuri de decadenţã, sc. XIV—XV)—veacuri pustiite, private de scrisul unor teologi de anvergura protestanţilor care au deţinut întâietatea teologicã a acestei perioade aşa de lungi. Nu cred cã Rosmini, Mőhler, Newman şi Scheeben sunt deajuns pentru existenţa unei reflecţii originale. Tradiţionalismul îmbâcsit şi psitacist, talmudismul cautã sã înãbuşe revendicarea unor astfel de ‘calitãţi primare’, ca originalitatea, pe care cred cã o pot desconsidera bizuindu—se pe afirmaţii ale Sf. Atanasie, Chiril, Maxim şi Ioan Damaschin. Protestantismul a favorizat, indirect, originalitatea, fiindcã permitea un climat prielnic. Probabil cã nici protestantismul nu viza originalitatea—însã, indirect, o îngãduia.

Colcãiala de secte neoprotestante îmi rãmâne un climat foarte strãin—ca şi, global, întreul fenomen religios american—chiar şi acela ‘apostolic’.

Cred cã, în cazul Lui Iisus, dihotomia ‘Persoanã/ învãţãturã’ e falsã, şi nu e necesarã nicio alegere. Esenţiale sunt atât Persoana, cât şi ceea ce a propovãduit. Persoana Lui Iisus nu e o prezenţã care ‘ia pe sus’ sufletul. Apropierea e condiţionatã de asumarea unor norme şi prescripţii. Întâlnirea cu Iisus e o cunoaştere, şi are acest aspect cognitiv. Iisus nu schimbã firea umanã de pretudindeni mai mult decât schimbã Balzac literatura de pretutindeni; cimiliturile dintr—un sat vietnamez nu sunt transformate prin simplul fapt cã într—o metropolã europeanã cineva a schimbat faţa literaturii. ‘Urmãtorul pas’ filogenetic e unul condiţionat de strãdanie, de însuşirea unei conduite, lãuntrice şi comportamentale.
Firea umanã nu e transformatã pasiv prin Întrupare. Întruparea nu inaugureazã o etapã filogeneticã în felul precedentelor ‘salturi evolutive’. Învãţãtura e puntea de la persoanã la persoanã.
Propovãduirea Lui Iisus e foarte distinctivã, foarte originalã, şi nu trebuie lãsatã o altã impresie. Iisus nu mântuieşte ‘mai mult prin Persoana, decât prin învãţãtura Lui’—fiindcã la El nu se ajunge decât prin ‘pãzirea cuvântului’.

Premisa reformelor liturgice post—conciliare a fost aceea cã Missa (şi Breviarul) se aflã într—o stare de decãdere, de avarie, şi cã trebuie restauratã. Missa era avariatã, considerau promotorii revizuirii, şi trebuie, în primul rând, debarasatã de surplusurile medievale şi tridentine.
În general, criticii stãrii existente condamnau într—o singurã rãsuflare Evul Mediu şi Contrareforma—împreunã cu cele patru veacuri care i—au urmat—apreciind cã perioada modernã a fost chiar mai detestabilã decât aceea medievalã; în orice caz, idealul lor era unul antic.

Persoana Lui Iisus e eshatologic importantã, fiindcã e prototipul la care nãzuim sã ajungem şi noi, tipul uman pe care nãzuim sã—l atingem, statura la care vrem sã accedem—‘întâiul nãscut dintre mulţii fii’, dacã citez corespunzãtor. Persoana Lui Iisus e importantã, fiindcã reprezintã nu numai un individ, ci şi o (nouã) specie, o nouã treaptã filogeneticã; ea nu mântuieşte ‘de la distanţã’, ci numai întrucât, prin strãdanie, şi noi devenim asemenea ei. Nu harul mântuieşte, ci pârga lui—adicã asemãnarea cu Hristos. În acest sens, Persoana Lui Iisus nu e indiferentã, şi nici numai vehicolul unei învãţãturi—ci e inaugurarea unei noi specii, în care nãzuim sã ajugem sã participãm şi noi. Însã eshatonul acesta nu e cosmic, ci lãuntric; un englez credea chiar cã nu e deloc cosmic (‘nu existã minuni’), ci strict de ordinul unei transformãri lãuntrice, al unei prefaceri nevãzute. Persoana Lui Iisus e importantã, ca prototip, ca ţinta strãdaniei noastre; nu e numai un individ, ci exponentul unei noi specii—‘întâiul nãscut …’. În Iisus, vedem nu numai individul, ci şi prototipul. Iar El e realizarea desãvârşitã, fãrã cusur, completã, a acelui prototip, ‘al doilea Adam’.

Englezul şi emblema, imaginea.

Englezul reflecta despre rolul sensibilului în trãirea religioasã; în cazul lui, era vorba despre o emblemã a Sf. Inimi a Lui Iisus. Pentru apuseni, imaginile acestea religioase îndeplinesc funcţia cea mai apropiatã de a icoanelor—sunt reproductibile, etc..

Viaţa bisericeascã e o alternativã de viaţã religioasã, între altele. E una din cãi—sancţionatã de vechime, etc..
Troeltsch şi Bonhoeffer.
Refuzul concepţiei tradiţionale despre viaţa religioasã (‘consacratã’, sau ‘îmbisericitã’).

Biblia nu e un aerolit, ci un fenomen istoric, ceva ce a depins de hotãrârile raţionale ale oamenilor.

Frei vrea sã spunã cã ceea ce la Barth e teologie, la barthieni devine frazeologie—în parafrazele lor. Barthienii care îl parafrazeazã pe elveţian.

Epitimia nu e dispensã, ci aplicare, modulare—e contrariul dispensei, nu e ‘dezlegare de lege’, ‘slobozire de lege’, ci aplicare adecvatã.

A fi public nu înseamnã a înceta sã fii secret. E simptomatic cã Tresmontant gândea, aici, de—a—ndoaselea: el considera cã divulgarea pericliteazã condiţia de secret—pe când, de fapt, divulgarea nu antreneazã şi cunoaştere—ceea ce e divulgat nu e, pentru asta, şi cunoscut, ‘aflat’. Iar Tainele, Missa, rugãciunile de consacrare nu sunt mai puţin secrete, doar fiindcã sunt publice.

Generozitatea acolo unde ‘nu doare’ nu acoperã lipsa jertfei acolo unde doare. Nu o compenseazã. Degeaba e cineva generos cu ceea ce îi e uşor sã dea—dacã e crispat tocmai acolo unde trebuie sã se învingã.

Pe cel de la care te aştepţi sã se comporte ca un om, îl tratezi, mai întâi, ca pe un om.