Ariel Álvarez Valdés, ‘Ce ştim despre Biblie, 10’

Ariel Álvarez Valdés, ‘Ce ştim despre Biblie, 10’




Ariel Álvarez Valdés trece în revistã subiecte foarte interesante, vioi prezentate, şi oferã o sintezã a ‘tendinţei principale’ în biblistica referitoare la acele lucruri. Compendiu inteligent asortat şi abreviere a reprezentãrii ştiinţifice catolice actuale a Bibliei, culegerea sudamericanului se adreseazã unor cititori aflaţi în cãutarea discuţiilor debarasate de locuri comune. Alcãtuirea canonului neotestamentar ţine de istoria bisericeascã prozaicã, de istoria comunitãţilor şi de preocuparea lor cu atenticitatea Scripturilor—un parcurs întrucâtva şovãilenic, dar nu fãrã rezultate timpurii. Ariel Álvarez Valdés spune cã ‘Evreii’ provine de la ucenicii Sf. Pavel.
Marcion era ‘teolog laic’, adicã un laic cu idei şi teorii religioase, şi a fost excomunicat de chiar tatãl sãu, episcopul locului; nu avea, se pare, noţiunea pogorãmântului şi a pedagogiei veterotestamentare, şi nu mai ştiu dacã el e acela reabilitat de Harnack, într—o prestigioasã listã de reabilitãri (peste mai bine de un veac, Arhiepiscopul primat al anglicanilor a fãcut acelaşi lucru pentru Arie, şi a pus umãrul la reabilitatea lui Origen—cãci toate reabilitãrile acestea ţintesc, cum e şi firesc, cãtre deplinãtate; oricum, probabil cã Harnack era marcionist) [1].
Reflecţia asupra lui II Petru e încurajatoare. Lipseşte, însã, notarea ideii teozei.
Discutarea unei scrieri gnostice afirmã cã exemplarul gãsit provine din biblioteca, epuratã, a celei mai vechi mãnãstiri creştine, întemeiatã la 320 de Sf. Pahomie. Epurarea bibliotecii mãnãstireşti s—ar fi fãcut ca urmare a enciclicei pascale a Sf. Atanasie, prin care stabilea sau enunţa, pentru credincioşii din arhipãstorirea lui, canonul biblic, aşa încât documentele eterodoxe sau necreştine deveneau compromiţãtoare. Egiptul, creuzet al ereziilor şi al stricteţii ortodoxiei!
Din cauza naturii umane, lucrarea virtuţilor nu decurge numai din—şi nu depinde numai de—cunoaştere; elementul volitiv e deasemeni necesar, strãdania voinţei, efortul. Cred cã aceasta e o corecţie importantã de adus atitudinii gnostice. Faptele nu depind numai de cunoaştere—sau de ‘credinţa’ înţeleasã gnostic, drept cunoaştere, teorie—ci şi deopotrivã de elementul volitiv, de strãdania voinţei. La un moment dat—sau adesea—cunoaşterea nu mai e deajuns. Izvorul lucrãrii nu e numai cunoaşterea; voinţa e o entitate autonomã, informatã raţional—însã de sine stãtãtoare. Iar gnosticii dãdeau cunoaşterii o accepţie noţionalã, de ansamblu de noţiuni şi teorii. Nici mãcar nu era o cunoaştere existenţialã sau practicã—ci elucubraţii şi bazaconii. Ei reduceau cunoaşterea la aspectul noţional, de vehiculare de noţiuni. Noţiunile nu sunt deajuns ca sã lucrezi bine; noile gnosticisme—teozofiile, idealismele germane, ezoterismele—sunt o probã în acest sens. Gnosticii ‘transmiteau cunoaştere’, numai în sensul cã transmiteau noţiuni (şi acelea, false). Dar omul acţioneazã prin voinţã şi cunoaştere; asceza e efort, strãdanie, nu o consecinţã fluentã a cunoaşterii noţionale. Manualele de dogmaticã îi pot informa pe asceţi—nu pot sã îi formeze. Reducţionişti, gnosticii ratau anvergura cunoaşterii creştine. O transformau într—un vodevil metafizic. Credeau cã o cunoaştere e reprezentatã numai de noţiuni; propuneau o cunoaştere strict noţionalã, vehiculau prejudecãţi absurde, şi probau cã polemiştii ortodocşi n—au fost deloc prea aspri cu adversarii lor gnostici. Gnosticismul e otravã—iar gustul pentru gnosticism, simptomul cel mai frapant al veleitarismului teologic.
Practica nu decurge numai din cunoaşterea noţionalã—iar voinţa e o entitate—şi o aptitudine—distinctã.

Acum un veac, un autor ca Ariel Álvarez Valdés ar fi fost de negândit în limitele ortodoxiei catolice, oricât de ‘moderniste’. Cariera lui, azi, şi faptul cã privirile lui ilustreazã linia principalã a biblisticii catolice, mãsoarã transformarea survenitã.

Biblistica riscã sã devinã o ramurã a folcloristicii. Chestiunile genezei textelor nu trebuie sã oculteze unitatea inspiraţiei şi deplinãtatea autoritãţii dumnezeieşti. Estimãrile bunului simţ sunt, adesea, numai proiecţia propriilor prejudecãţi; aprecierea istoricitãţii naraţiunilor biblice n—ar trebui decisã nici prin prejudecãţi pioase, nici prin acelea raţionaliste. Este necesarã o atitudine ştiinţificã, neutrã.


NOTE:

[1] O biografie a lui Harnack spune cã lucrarea acestuia despre Marcion a apãrut în ’20. Aşadar, iniţiativele Primatului anglican şi ale origenizanţilor au apãrut la numai ¾ de veac—ba chiar la ¼ veac.