Georg Simmel

Georg Simmel





A trãit 60 de ani; era berlinez. S—a nãscut, a învãţat, a trãit şi a predat la Berlin; abia în ultimii ani ai vieţii a lucrat la Strasburg.
Sociologia lui, de inspiraţie (filozoficã, nu politicã) marxistã, se înscrie într—un grup de preocupãri înrudite: etnografia, Marx, istoria, etica—abordãri sincronice, diacronice şi normative ale socialului.
Existã, la Simmel, o însufleţire a neutralitãţii, un etos, o neutralitate însufleţitã; stilul lui nu e acela savant, ci de o inflexiune literarã, nu fãrã, câteodatã, imagini desuete. O uşoarã desuetudine, care a ajuns sã caracterizeze stilul civilizaţional antebelic, existã—o anume ‘datare’ a limbajului. Credea în obiectivitate şi neutralitate; asta face ca tonul lui sã fie atât de deosebit de acela apodictic al lui Nietzsche şi Weininger, Klages, Spengler şi Keyserling. În loc sã enunţe postulate metafizice sau sã fulmineze, Georg Simmel, evreul berlinez, prefera sã dea descrieri obiective ale semnificaţiilor umane ale fenomenelor, situaţiilor, instituţiilor, obiectelor—sã descrie şi sã caracterizeze semnificaţiile umane ale obiectelor analizei.
I—a fost remarcatã vioiciunea; însã la fel de reale sunt şi adâncimea, obiectivitatea şi probitatea.
La 50 de ani, Simmel scria: ‘Ceea ce predau, ca şi, de mulţi ani, întreaga mea operã, tind exclusiv cãtre pozitiv, cãtre demonstrarea unei intuiţii mai adânci în lume şi spirit, cu renunţare completã la polemicã şi la criticã relativ la condiţii şi teorii divergente.’
În 1918, ştiindu—se bolnav, a mers în munţii Pãdurea Neagrã ca sã încheie ‘Perspectiva asupra vieţii’.
În culegerea festivã pentru a cincizecea aniversare a lui Buber, vãduva lui Simmel a publicat ‘Din dosarul postum al lui Georg Simmel, ‘Metafizicã’.
Am descris, în articolul complementar, alura a ceea ce publica Simmel; în anii ’90 ai sc. XIX, a mai publicat şi articole ca: ‘Ceva despre spiritism’. Unele din articolele lui Simmel au fost publicate anonim.
În 1914 a publicat ‘Rembrandt şi frumuseţea’.
A scris şi articole referitoare la actualitatea socialã, şi un îndemn exortativ, moralizator (faimoasa predicã pentru cumpãrarea bonurilor de rãzboi).
A fost un filozof al germanicului, al elementului germanic. Direcţiile fundamentale ale cercetãrilor lui s—au anunţat de timpuriu—kantismul, etnografia şi ‘psihologia popoarelor’, filozofia artei, italiana. Neutralitatea lui apare ca o urmare a atitudinii criticiste consecvente. Nu se poate spune cã a abjurat kantismul; însã l—a depãşit, înspre o metafizicã. Într—un fel, douã direcţii antinomice coexistaserã în el mereu; pe mãsurã ce începe sã publice tot mai mult despre Goethe şi Rembrandt, câştigã teren tendinţa metaficã, de valorizare a unor intuiţii adânci—iese din neutralitatea criticistã iniţialã, pentru a se pronunţa, pentru a rosti nişte enunţuri metafizice. Din cauzã cã deconcerta atât, nu cred cã cineva i—a urmãrit cu adevãrat cursul gândirii.
Trecând în revistã cãrţile publicate, întâiul volum, ‘Despre diferenţierea socialã’, e subintitulat ‘cercetãri sociologice şi psihologice’; a cunoscut douã ediţii antume. Tratatul de eticã se subintituleazã ‘o criticã a conceptelor etice fundamentale’, însumeazã 900 de pag., şi a fost reeditat de douã ori în timpul vieţii lui Simmel.
Studiul de filozofia istoriei, din 1892, se subintituleazã ‘un studiu de teoria cunoaşterii’. A revenit la aceastã tematicã cu încã alte douã scrieri, fiecare de câte 30 de pag.—‘Problema timpului istoric’, din 1916, ca studiu prezentat în cadrul ‘Societãţii Kant’ (din nou, accentul e gnoseologic)—şi ‘Despre esenţa comprehensiunii istorice’, din 1918.
În Franţa a avut doi mari contemporani, evrei ca şi el—Durkheim şi Bergson. Cu Durkheim a polemizat, pe Bergson îl aprecia.
Acest gânditor asocia interesul viu pentru gândirea altora, cu neutralitatea şi cu voalarea propriilor convingeri, cu acel TERTIUM DATUR, astfel încât cel care urmãrea gândirea altora în sinuozitãţile ei rareori se pronunţa direct asupra adevãrului acelor contribuţii. Studia tendinţele cele mai noi în disciplinele care—l interesau. Avea un ton de neutralitate şi un etos al distanţãrii, al obiectivitãţii. Cel mai mare rãu al interesului universal e eclectismul, cum se vede la minţile de mâna a doua, înclinate sã se entuziasmeze de doctrinele altora, sã se raporteze personal, sã se pronunţe, etc.; Simmel a perseverat în neutralitate, iar indicaţii despre convingerile lui sunt puţine. A predat la Berlin, unde predaserã Hegel şi Schopenhauer; se spune cã, la catedrã, era un vorbitor temperamental, însufleţit, şi cã dãdea impresia de a oferi nu rezultatele, ci chiar cursul gândirii, gândirea în act. În orice caz, era un profesor care merita audiat [1].
Uneori sociologia lui, mai ales aceea aplicatã, la obiect, particularã, mereu în conjuncţie cu psihologia şi cu ‘psihologia socialã’ (a cãrei noţiune distinctã Simmel o şi avea), pare o reflecţie asupra experienţei lui citadine, o transcriere savantã a acesteia.
Unii i—au reproşat ‘fuga de idei’.
Ceilalţi sociologi, neokantieni şi esteticieni din vremea lui Georg Simmel aveau o formã mai convenţionalã, mai puţin originalã şi, dacã vrem, mai academicã; asta le—a asigurat o primire mai bunã decât aceea pe care mediile universitare au fost dispuse sã o acorde acestui franc—tiror.
Generaţia lui a dat trei înnoitori ai filozofiei—Husserl, Bergson şi Blondel. Simmel nu a fost unul dintre ei.
Câteva titluri ale lui, de cãrţi şi articole, meritã citate pentru frumuseţea şi sugestivitatea lor: ca ‘Filozofia banilor’, ‘Problema capitalã a filozofiei’, ‘Perspectivã asupra vieţii’—şi mai ales în articole: ‘Despre psihologia femeilor’, ‘Despre psihologia banilor’, ‘Ce înseamnã Kant pentru noi?’, ‘Esteticã sociologicã’, ‘Schiţã a unei teorii a voinţei’, ‘Cãtre o teorie a pesimismului’, ‘Despre esenţa psihologiei sociale’, ‘Despre metafizica morţii’, ‘Actorul şi realitatea’, —sau titlurile enunţiative: ‘Michelangelo ca poet’, ‘Peisajele lui Bőcklin’, ‘Despre câteva probleme actuale ale filozofiei’, etc.—ca şi, în scurtimea lor, cele trei monografii (Kant, Goethe, Rembrandt) şi trei studii comparative (‘Schopenhauer şi Nietzsche’, ‘Kant şi Goethe’, ‘Nietzsche şi Kant’—caz în care raportul cronologic e inversat). Se remarcã sublinierea ‘problematicii’—‘Die Probleme …’ (1892), ‘Hauptprobleme …’ (1910) şi ‘Grundfragen …’ (1917). Despre literaturã a scris mai puţin—numai despre poezia italianã şi germanã. Artã, pentru el, înseamnã pictura şi sculptura.
Simţea cã ceea ce a scris îl exprimã suficient. Febrilitatea lui, dacã existã, e de ordin strict intelectual, de ordinul rapiditãţii—nu de acela al afectivitãţii. Aşa cum am spus, literar, el nu le seamãnã deloc lui Nietzsche şi Weininger, Klages, Spengler şi Keyserling—însã nici neokantienilor, sociologilor şi esteticienilor pe care îi citea. Sã spunem cã Georg Simmel are un stil de o neutralitate febrilã, cã, la el, detaşarea e etos.
Singurii metafizicieni despre care a scris sunt Schopenhauer şi Bergson; însã Simmel descoperea ca izvor real al metafizicii lui pe Goethe şi Rembrandt. Din nou, credea într—o hibridare. S—a preocupat de gândirea lui Nietzsche, a lui Marx, a lui Bergson.


NOTE:

[1] Gusti aflase, în Germania, o clasificare tripartitã a profesorilor ‘care meritau’—unii meritau vãzuţi, alţii audiaţi, alţii citiţi. Însã nici Gusti, nici Pârvan nu l—au apreciat pe Simmel—deşi din motive diametral opuse.