O decalogie de biblisticã popularizatã. Ariel Álvarez Valdés, ‘Ce ştim despre Biblie’

O decalogie de biblisticã popularizatã. Ariel Álvarez Valdés, ‘Ce ştim despre Biblie’





Citirea vols. decalogiei lui Valdés (despre care înţeleg cã e un biblist, catolic desigur, argentinian), literaturã de popularizare, echivalentul teologic al cãrţilor de psihologie practicã sau de ştiinţã popularizatã, ocazioneazã şi discutarea unor chestiuni ridicate, suscitate de analizele lui întotdeauna interesante şi folositoare.
Decalogia lui Valdés reprezintã şi intenţioneazã divulgarea rezultatelor biblisticii catolice actuale. Valdés înclinã adesea cãtre imanentism, însã e un moderat al acestei tendinţe care a învins în ştiinţa biblicã a catolicilor apuseni. Demitologizarea trebuie sã fie o decizie raţionalã, şi nu o tendinţã sau o înclinaţie, o stihie. Or, adesea se demitologizeazã cu tendenţiozitate. Se demitologizeazã din prejudecatã imanentistã, din pornirea şi râvna de a exclude supranaturalul.
Prin natura lucrurilor, biblistica ultimelor douã veacuri s—a aflat adesea în centrul controverselor teologice, semnificaţia ei teologico—filozoficã fiind mereu de primã importanţã; iar cele mai mari, sau mãcar cele mai reputate şi controversate, nume ale biblisticii (luatã în accepţia largã—de studio ştiinţific—filologic, istoric şi arheologic--, literar, teologic şi filozofic al Bibliei)—de la hegelienii nemţii, Baur şi Renan, la Harnack, Loisy şi Bultmann—nu au fost, de regulã, exponenţi ai ortodoxiei creştine, ci proponenţi ai unor interpretãri reducţioniste şi insuficiente.
Intelectualii au descoperit, mai întâi, cã Biblia are o istorie; apoi, cã lumea vie are o istorie. Apoi, cã întregul Cosmos are o istorie—pe cât se pare, ireversibilã, conform celui de—al doilea principiu al termodinamicii. [Nu existã, însã, un Simon sau Lamarck al cosmologiei ştiinţifice a sc. XX, un ‘istoric al Cosmosului’; biografia ştiinţificã a Cosmosului rãmâne nescrisã.] Cu Renaşterea, a început critica înţeleasã ca aprofundare şi conştientizare a dimensiunii istorice.
Biblistica modernã, deschisã, criticã, neconfesionalã cel puţin în intenţie, a început cu un filozof care era evreu excomunicat, şi cu un preot oratorian francez. E interesant cã ea a gãsit sãlaş numai la protestanţi, care i—au oferit, treptat, un climat favorabil; ar fi fost de aşteptat ca absolutizarea Bibliei, teza autointerpretãrii şi dispreţul lutheran pentru raţiune sã impieteze asupra evoluţiei biblisticii, însã nu a fost aşa. Nominalismul, Renaşterea, exegezele rivale ale Reformei, filozofiile subversive ale sc. XVI—XVIII, Iluminismul au pregãtit calea unora dintre afirmaţiile radicale ale biblisticii emancipate.
De destinele şi itinerariile biblisticii au depins, întrucâtva, acelea ale cristologiei filozofice.
Înaintea biografiilor imanentiste ale Lui Iisus, scrise de hegelienii de stânga, a existat aceea, nu mai puţin imanentistã în tendinţa ei, scrisã chiar de Hegel, şi publicatã abia postum. Hegel a fost, bineînţeles, marele teolog german al sc. XIX [1]—urmat de Feuerbach. ‘Teologia redresatã’ de Marx a devenit o teodicee a proletariatului.
Liberalismul, ‘demitologizarea’, ‘maturizarea societãţii apusene’ şi ‘creştinismul ateu’ sunt cele patru ipostaze ale tendinţei imanentiste şi ale alunecãrii exegezei şi teologiei cãtre stânga secularistã.

În lectura lui Valdés, Noului Testament îi rãmâne (prea) puţinã istoricitate—şi multe ‘intenţii ale autorilor’, care se pare cã îşi luau oricâte libertãţi cu istoria şi exploatau nemilos credulitatea ‘comunitãţilor primare’. E îndoielnic cã acestea şi—ar fi dorit sã li se serveascã legende în loc de factologie. Dat fiind cã încã de la începuturi Biserica a pãrut sã nu punã la îndoialã caracterul istoric al naraţiunilor neotestamentare, rezultã cã aceasta a fost drastic înşelatã, trasã pe sfoarã, pãcãlitã. VT e, din cauza condiţiilor redactãrii sale, altceva. Însã NT a fost scris, în filele lui istorice, ca naraţiune a ceva întâmplat, nu ca ilustrare pedagogicã. Dacã nu, înseamnã cã primele cinci cãrţi ale NT—acelea analizate pe larg de cãtre Pãr. Loisy—au fost rãstãlmãcite de Bisericã încã de la început. Cãci Biserica pare sã fi luat, probabil din credulitate, drept istorie, ceea ce nu era decât apolog.
Imanentismul, mai voalat sau mai puţin, mai mãrturisit sau mai ascuns, şi—a fãcut, treptat, loc în biblistica catolicã, pânã ce a preluat tendinţa principalã. E drept cã ‘scepticismul faţã de miraculos’ e altceva decât ‘scepticismul faţã de supranatural’—iar circumspecţia faţã de miraculos nu înseamnã neapãrat imanentism.

NOTE:

[1] Dacã Bultmann şi chiar Rahner sunt, întrucâtva, pe potriva lui Heidegger, în schimb Pãr. v. Balthasar nu e în niciun caz comensurabil cu … Hegel (şi, bineînţeles, nici mãcar cu Barth).