Nuveliştii: H de B, JG, Kipling, Saki. Pag. desãvârşitã a evreului argentinian.
Autenticii originali.

Consuela Luiza.

Nu altceva se poate spune despre Graß, Bőll, Sebald—la fel ca despre Cela, etc.—nu altceva spunea NM despre alţi romancieri nemţi—şi nu altceva credea Ep. despre laureata recentã—şi nu altceva s—a spus despre atâţia laureaţi, unii, ca Cela, negermani—prestigiile nemeritate, vedetele—descurajanta banalitate.
SB—ME, evreul, cusurgiul; DG: cel puţin douã negãri.
Când scriu despre romane—DG, francezul, JG—nesaţul; a consuma.

Formatul& reminiscenţe—rampã, ieri (joi), orã—ca la JG—stripologul francez ‘Morgan’—tânãrul CN—mozaicuri.

Patrologul—‘Finn’.

Ambiguitatea, echivocul identitãţii spirituale; cui îi e atribuibilã bucuria smeritã, susurul domol? Omul se bucurã împreunã cu Sf. Spirit, care tresaltã în adâncul inimii. E, poate, chiar o bucurie a comuniunii, a împãrtãşirii Sf. Spirit, a coinciderii atinse.
Nimic nu polueazã mai mult simţirea religioasã, simţirea în general, decât reprezentãrile trecutului, lumina falsã a iconografiei greşite. Omul îşi falsificã trãirile, pentru a le conforma acelor şabloane absurde.
Ce e teoza? Ce e coinciderea cu Sf. Spirit? Ce rãmâne din omul asumat? Un patrolog scria cã Sf. Maxim era încã mai neconvins decât neoplatonicienii de subzistenţa elementului uman individual în divinizare. Însã acesta ar fi un gând cu nelinişte.
Lumina falsã a reprezentãrilor religioase curente. Rembrandt aratã altceva.

Abisul ingratitudinii şi trãdãrii, cunoscut de sfinţi. Pedagogia folositã cu mine e nimic—pe lângã ceea ce se vede în vieţile sfinţilor—adâncul trãdãrii, al nerecunoştinţei, al ostilitãţii.

Mozaicuri—asortate şi neasortate. Clasoare. Formatul& reminiscenţe—JG, Loara—meniul—bedefilul francez ‘Morgan’—tânãrul CN (CN la tinereţe, în anii tinereţii).

Identificarea timpurie a existenţei cu durerea şi cu interdicţia, cu lovitura, cu rãnile. Dolorism pervers, ireconciliabil cu exigenţele unei vieţi întregi.

‘Vederea’, la Sf. Toma, nu se referã la mãrturia simţurilor—ci, dimpotrivã, la aceea a minţii, a intuiţiei, a înţelegerii, a priceperii. Sf. Ap. Toma nu vrea sã înţeleagã, nu vrea sã accepte intuiţia. De aceea, recurge la o formã diminuatã a convingerii, la una nesigurã şi meschinã—la mãrturia simţurilor, ‘atingerea’. Scena aceasta e un capitol de epistemologie neotestamentarã.

Cãrţi analizate în racursi, dupã o vreme.

E interesant cã misticii, monahii (fie şi necatolici—Gillet, Pãrãian), asceţii o înţeleg pe Sf. Thérèse mai bine decât teologii de catedrã.

Tournier şi Barthes despre Gide; Gracq despre religiozitatea lui Gide. Camus despre Gide şi PC; argentinianul. Barthes despre stilul fãrã cusur al lui Gide. Informul. CN. Aprecieri. ’96.

Unitatea operei lui Balzac e una narativã; aceea a operei lui Gide e, ca şi la Beyle, ca şi la Sartre, Montherlant, Malraux şi Camus, una moralã—e unitatea moralã a operei, liantul atitudinii personale.

Gândul celor trei romane franceze, la JG. Toate, discutate în formatul slobod al mozaicurilor de reminiscenţe.

Dan, Dna. Ojog, PF, Dumas, MZ,

Englezul nu gãsea excesive, exagerate cãrţile care i—au adus biblistului condamnarea—ci abia acelea care au urmat condamnãrii. Credea cã francezul a greşit, în scrierile lui, abia dupã condamnare. Ca şi cum aceasta ar fi adus deraierea.

Omul îşi închipuie cã ‘are’ capacitatea comuniunii cu Dumnezeu—şi se concepe pe sine ca distinct de ceea ce are, de tot ceea ce numai ‘are’; însã omul e aceastã capacitate a comuniunii, a cãrei deteriorare e alterarea identitãţii, nu a unei unelte înlocuibile, nu a ceva substituibil. De aceea, pãcatul e pierderea rugãc., încetarea rugãc., cu atât mai deplinã, cu cât pãcatul e mai grav. Pãcatul altereazã ceea ce omul este, nu ceea ce [numai] ‘are’. Omul ştie cã trãieşte prin ceea ce are—însã în ceea ce este; de aceea, considerã aptitudinea comuniunii cu Dumnezeu ca pe o facultate, ca pe ceva ce ‘are’.

Evoluţia dogmaticã nu numai adaugã—ci şi corecteazã. Înainte de Niceea, mulţi fuseserã subordinaţionişti sau adopţionişti; înainte de Calcedon, mulţi fuseserã miafiziţi—ca sã alegem un termen mai puţin insultãtor. Fiecare nou pas dogmatic nu vine numai sã se adauge, sã se alinieze—ci şi sã nege, sã corecteze, sã îndrepte, sã reformuleze, sã excludã ceea ce pânã atunci mai fusese posibil. Vine şi sã tãgãduiascã existentul—nu numai sã i se adauge, nu numai sã completeze, ci şi sã i se opunã. Nu e restabilirea unui adevãr primordial.

În ceea ce priveşte normativitatea, nu VT trebuie socotit ca lipsit de inspiraţie—ci inspiraţia trebuie luatã într—un sens mai puţin strict, mai puţin absolut şi literalist; Arhim. Teofil aplica o astfel de noţiune laxã a inspiraţiei şi la NT—când aşeza în context o afirmaţie a Sf. Pavel, de ex.. Aşadar, da —existã o diferenţã de autoritate, de normativitate, între cele douã Testamente—ele nu sunt pe acelaşi plan. Existã imperfecţiuni vãdite ale VT, aşa cum remarca şi CMM—însã ele sunt explicabile istoric, explicaţia e una istoricã, nu teologicã.
‘Facerea’, ‘Ieşirea’, heptalogia deuteronomicã, Proorocii, Psalmii, naraţiunile filozofice, scrierile sapienţiale au trepte diferite de normativitate, de autoritate—dacã vrem, chiar de ‘inspiraţie’. Existã o nedesãvârşire a VT, o inferioritate în raport cu cel nou; acesta e un fapt—iar împotriva faptelor nu existã argumente, nu se poate argumenta împotriva unui fapt.
Şi CMM, şi predania catolicã, sau cateheza obişnuitã a Bisericii, au dreptate sã sublinieze imperfecţiunile, neajunsurile, scãderile VT. Acesta nu e inspirat sau normativ în felul sau la mãsura aceluia nou. Situaţia din sc. II s—a inversat—şi azi existã o stânjenealã în a aşeza VT în acelaşi plan cu acela nou, de a—l considera tot Scripturã inspiratã. Azi e stânjenitor sã i se facã VT loc alãturi de acela nou; ceea ce nu e marcionism, nici umanism secular, nici modã, ci o observaţie de bun simţ. Între cele douã extreme—marcionismul şi acordarea unei normativitãţi absolute VT—existã o a treia cale, TERTIUM DATUR. Existã inspiraţia atenuatã, sau vagã, sau de ansamblu, a VT—fãcând ‘critica genurilor’, etc.. Cu alte cuvinte, VT a apãrut ca o junglã gnoseologicã, un hãţiş, un desiş prin care trebuie croit, anevoie, drum cu macheta criticii genurilor. O istorie de masacre, fanatism, barbarie, rigorisme şi genociduri a trebuit domesticitã întrucâtva. Creştinii antici recurgeau la pogorãmânt; aceia moderni pot furniza o explicaţie ştiinţificã, pentru a naviga între marcionism şi vâltoarea literalismului şi a iudaizãrii.

Existã un Marcion—sau mãcar o tentaţie marcionistã—în fiecare dintre noi; şi e semnificativ cã ereziarhul acesta timpuriu alegea tocmai Ev. Sf. Luca (chiar dacã acesta va fi fost ‘numai’ evreul Iair, la a cãrui Evanghelie a fost juxtapus un prolog într—o greacã admirabilã, un tur de forţã grecesc, strãin de ceea ce urma).
Dupã cum e paradoxal cã Harnack deplora elenizarea creştinismului—şi îl reabilita pe Marcion, ca şi cum acesta ilustrase întoarcerea la sursele iudaice.

Romane cu care sã ai un raport ca acela al lui Gracq cu ‘Roşu şi negru’, ‘Şuanii’ şi ‘Muschetarii’—rezumabil în pagini la fel de lirice.

Cooper, la Verne şi la ‘Morgan’; la Twain. Twain, la Lang. Cooper, la Stevenson. Poe. Vechii scriitori sudişti. Cooper era cu 18 ani mai tânãr decât Scott—şi i—a supravieţuit 19 ani. Scott se nãscuse cu un veac înaintea lui Proust—iar Cooper, cu un veac înaintea lui Heidegger, Marcel şi Wittgenstein.
Cooper a debutat ca epigon—al Dnei. A., cu întâiul roman—al scoţianului, cu al doilea.
Moda mohicanilor.
Cum se face cã americanii au luptat în Primul Rãzboi.

Paradoxul cã singurul autor de westernuri scrise e un european.

Şerban C.. May şi ‘Tarzan’ (comparaţia defavorabilã—cu RK). VN. ’88.

Cooper la Balzac, Dumas şi Verne. ‘Morgan’, Stevenson, Lang. Scott la Barbey. May, Şerban C., MT; ’93. Trad..
Hugo.
Goethe.
De fapt, ATÂT ‘Şuanii’, cât şi romanele cu Vautrin.
Detectivistica.
May, nu Cooper.

Aflu cã Arkansas, Texas şi Oklahoma sunt state sudice—şi cã Dna. Tyler e sudistã.

Europa se arãtase interesatã de Cooper, Poe, Whitman. Cooper—ceea ce fusese îndeajuns de bun pentru Balzac, Hugo, Dumas, Verne. ‘Morgan’, cusurgiu.

Uraganul de heliu; cataclismul galactic& curtarea sudicã.

Rugãc. şi morala, virtutea, lucrarea virtuţilor.

Powys, sudistul reacţionar, ‘O lume pentru Julius’—romanul coreean medieval—dublãri deliberate [PC, Vesiolîi, KS, ‘Bãtãlie în marş’, etc.]—oricâte ed.—Vesiolîi—Vesiolîi: ambele ed.\ trad..

Nuvelistica de aventuri—Scott, Stevenson—Henry, în 1899—Traven, stilul, P..

Aspectul gândit al întinsului, al sensibilului; numai cã evreul fãcea greşeala de a le considera echivalente, douã aspecte ale unei aceleiaşi unice, misterioase entitãţi care poate fi reprezentatã fie de simţuri—ca întindere, fie de minte—ca gândire. În acest fel, Spinoza evadeazã din materialismul lui Descartes, a cãrui interfaţã postulatã cerea similitudine de naturã. Însã la Spinoza nu existã Creaţie, nici individuaţie autenticã. Filozofia lui, înşelãtoare, amãgitoare, duce la coşmarul monismului. În filozofia lui ermetizatã, nu existã nou. Spre deosebire de Descartes, Spinoza era capabil sã gândeascã inteligibilul ca distinct de materie; însã le gândea într—un raport de echivalenţã, a cãrui concluzie nu putea sã fie decât monismul cel mai descurajant. Filozofia lui e mai raţionalã, însã şi mai macabrã, decât a francezului, care era un materialist ingenuu, pentru care sufletul poate avea interfaţã localizatã spaţial cu materia, fiind aşadar şi el tot materie, chiar dacã una mai rarefiatã.

Gracq, Naipaul şi ‘Masca Africii’.

El avea 49—iar ea, 26, şi era o moştenitoare.

Scrisul e o plãcere distinctã de citit, iar pentru a fi un mare scriitor nu cred cã e necesar sã—ţi placã literatura; nu cred cã lui Caragiale şi Creangã le plãcea nemãsurat literatura. Cei cãrora le place literatura.

N—avea noţiunea genului, nici a formatului; stângãcia. Aproximarea stângace, improprie.

Cei care chiar transmit febrilitatea cititului—şi contamineazã de ea. Electricitatea.

Sinceritatea, uneori neavenitã, nu înseamnã şi dreptate.

‘Pe malurile Loarei, la Saint—Florent’. Cele 15 pag. ale ‘Mãnãstirii …’ urmau plimbãrilor prin Paris. Aprecierile despre cei patru—niciunul, rival—doi surrealişti (dintre care unul, ca romancier)—un diplomat—un aventurier.

Scott şi cele douã romane principale ale lui Beyle; criticile aduse de Beyle lui Scott eu nu le ştiu, ştiu numai mãrturia nesaţului sãu de cititor—iar undeva poziţia francezului era rezumatã ca ambivalentã, existã atât admiraţia declaratã, explicitã, expresã—cât şi contestarea, vehemenţa negãrii—sau, mãcar, sublinierea defectelor, a neajunsurilor şi scãderilor, a lipsurilor. Romanescul—ecranizãrile—romanescul subliniat al ecranizãrilor—insatisfacţia lui JG.
Probabil cã Hugo, mai mult decât H de B, depinde de Scott; e interesant cã ambii romancieri se regãsesc la Stevenson. VH nu fusese epigonul nimãnui.
Chateaubriand, Scott, Cooper, H de B, VH, Beyle, Barbey.

Vrusesem sã scriu, cãlãuzit de Bogza, despre Huşi; îi citeam pe Simionescu, Bloy şi o biografie a lui Schopenhauer. Deja de un an nu mai eram primit sã împrumut de la bibl. localã, iar pe Carmen n—am vizitat—o vara aceea.

Orã—tonul voalat—maşina—‘cineva’—traseul, itinerarul—joi—familia.

‘Séraphîta’, cu castelul norvegian, duce cu gândul la ‘Argol’, poate şi la ‘frumosul tenebros’. E un roman poesc, gotic. Aspiraţia bisexualitãţii. Echivocul genital. Hermafroditismul. Spoiala teozoficã. Nu e un roman teozofic—ci gotic, poesc.

Bowlingul; ed.—aniversarea; vraful de romane, teologia—picnicul—plecarea—familia.

Relua, recitea zilnic câteva pag. din ‘Mãnãstirea …’—cam o orã.