Interesante sunt virtuţile şi lucrarea lor. Creştinii de azi trãncãnesc mult despre Euharistie—şi prea puţin—de fapt, deloc—despre lucrarea virtuţilor. Dezbaterile creştine ar trebui sã fie despre virtuţi, despre lucrarea virtuţilor, nu despre Euharistie.

Azi, luni—ţigãri şi mâncarea. 5 ½. Sudamericanul.

Iconomicul nu poate sã fie o realitate adogmaticã—sau extradogmaticã. În ce fel ţine seama de dogmã? Ce îi mediazã dogma? Iconomicul nu reprezintã emanciparea de dogmã. Iconomicul nu poate fi ‘licenţa pentru orice’, ‘permisul universal’, ceea ce dispenseazã de orice coerenţã şi statornicie. Care e balanţa iconomiei—înafara unui nelãmurit simţ?

Şi ‘Facerea’, şi Iisus vorbesc limbajul frumuseţii—‘Facerea’ 1 spune cã lumea a ieşit ‘neasemuit de frumoasã’, KALA, din mâna Creatorului. Iisus laudã ‘gestul frumos’, fapta frumoasã a penitentei care—L pregãtea pentru înmormântarea cea avea sã vinã.

Mi., când mai era o sãpt. din mai, erau şi exact 4 ½ l. de când ne cunoscuserãm.

Universalul în singular şi particular. Probabil cã Iisus reprezintã în mai mare mãsurã un rãspuns la întrebãrile fiecãruia, dacã e acceptat drept un rabin galilean, şi nu transformat într—un poster cosmicist. Acel substrat de universalitate.

‘Cercul nebunilor’—Ţichindeal (‘Arhire’)—Bazin (‘Preafericiţii …’)—‘O lume pentru …’ (E., RSXX)—‘Adam şi Eva’ (Kožak)—‘Don Juan’—‘Vãlul pictat’—Roy, etc..

Plãceri spontane—şi plãceri care necesitã iniţiere, ‘predilecţii dobândite’—cum spun englezii. În cazul meu, primul caz e acela al lui Dumas, May—al doilea, al lui Verne şi Scott. Uneori, iniţiere înseamnã nu numai gãsirea unghiului avantajos—ci şi ignorarea lestului, sau obişnuirea pânã la ignorare cu anumite defecte.

‘Eshatonul demarat’ al creştinilor, mântuirea ca realitate prezentã, eshatonul înfãptuit, nu se referã la pustnicii şi clauzurã. Îl aveau, îl trãiau şi credincioşii creştinismului nemonastic al primelor veacuri.

În reprezentarea sa schematicã, teologia transcendenţei nu e valabilã.
Pe de altã parte, baronul se declara nemulţumit de imanentismul irlandezului şi al francezilor—imanentism cãruia i—i opunea pe nemţi—şi pe italieni—cu toate cã de moderniştii italieni se declarase, deja, dezamãgit, deziluzionat. Atunci, despre care italieni e vorba?

Nu cunosc nimic, în NT, care sã acrediteze ideea cã idealul creştin ar fi fost unul monahal. Dimpotrivã. Abia ulterior, creştinismul a reintegrat sau a preluat componenta monasticã, existentã, în vremea Lui Iisus, în lumea evreiascã. Însã creştinismul a început fãrã monahism—iar ideea predicãrii nu pare sã fi fost racolarea de cãlugãri.

În monahism, ar trebui sã nu conteze atât instituţia şi strãşnicia—cât gestul, intenţia, semnificaţia.

Ele sunt, ontologic vorbind, închipuire, amãgire, iluzie—‘penumbra fiinţei’. Ele sunt nonexistentul, Maya, vãlul iluziei.

Focillon& Bjornsson în CLU.

Surrealiştii şi geografia, peisajele.

Andersch—‘Winterspelt’.

Un JG al subiectelor, ideilor şi cãrţilor baronului. Loara.

Cãrţi ale reprezentãrii realului, a geografiei fizice, a empiricului.

Nici pe Euharistie [cu toate cã gândirea mea a demarat de la ideea evlaviei euharistice a englezului, în momentul unei binecuvântãri cu Sacramentul]—nici pe istorie—sau minuni—ci pe virtuţi.
Patru scrieri duhovniceşti.
Şapte cãrţi ale celor doi insurgenţi—cinci scrieri duhovniceşti—trei scrieri apologetice—unsprezece scrieri filozofice—un roman (dat ca scriere religioasã). Era, se vede, un mare cititor de filozofie, de eseisticã şi de scrieri duhovniceşti şi religioase; teologie propriu—zisã nici nu existã în lista lui—cu excepţia unei culegeri din care selectase douã scrieri. Religia o aborda în primul rând ca filozof şi ca trãitor.

Tournier observa caracterul roborativ şi aşa de tonic al citirii lui Verne.

CRD& RSXX& CLU.

3 x HF—cartea citatã, ed., istoria—ed. ě—vreo alte douã trad..

JG insuflã încrederea în literaturã.
4 x ….

Chiar JG definea natura mozaicalã, formatul mozaical, al uneia din culegerile lui.

Voinţa ca dispunere spre acţiune—mai vie, sau mai puţin.

Autori\ scrieri. S—a remarcat faptul cã mozaicurile lui Gracq vorbesc mai degrabã despre scrieri, decât despre autori—însã singura lui culegere de studii literare are şi câteva analize de autori; tot acolo, paleta criticii e largã—analize tematice, stilistice, teatru. Nevoia lui de exactitate—în criticã, în descrieri. Pozitivismul zgribulit, rebegit. Aşadar, JG are şi articole despre autori—însã formatul ‘mersului pe cãrţi, nu pe autori’ e mai consecvent cu aspiraţia lui cãtre precizie.
Formatul, reminiscenţe.
4 x ….

‘Şuanii’, ilustraţia unei cãrţi, pictura chinezã, Tiziano, câteva versuri de Nerval, gesturi, luminã, tãcere.

Paleta abordãrilor critice, la Gracq—analiza tematicã, stilisticã. ’61, ’67, ’74, ’76, ’80. ’85, ’88. ’92. Douã din cãrţile geografice (’76, ’92) continuã formatul mozaicurilor literare şi de reminiscenţe. Existã o culegere de articole—cinci mozaicuri de reminiscenţe—şi douã cãrţi despre câte un oraş—dintre care unul, vizitat abia la bãtrâneţe, şi detestat, sau, mãcar, dispreţuit. Crisparea şi fluenţa. Poetul şi cei trei prozatori, francezi.

‘Verne la Gracq’. Verne la Gracq, MT, IH, stripologul francez ‘Morgan’—Dumas la Wilde, A., Ralea, Stevenson, Lang—Stevenson la A., Wilde, GKC—Scott la Lang, Stevenson, Chesterton, Verne, Barbey, Beyle şi H de B—Cooper în conjuncţie cu Scott: la H de B şi Verne; disjungerea netã, la Stevenson—‘Fracasse’ la Stevenson—Reade la Q.. Articole. Eseuri. A., Lang, Dna. S., Wilde, Stevenson, Ralea. Pentru Wilde, scoţianul nu se comparã cu francezul—pentru A., îl egaleazã, îi e pe potrivã.

Nu epigonismul neavenit, ci creativitatea dã altitudinea realã a unei minţi.

Diferenţa dintre porumbel şi cocoşel—porumbelul e pasãrea pãcii—cocoşelul e pacea pãsãricii.
Unul are cea mai rapidã mânã—celãlalt are prietenã.

Cei ca AP, VN vor nu sã enunţe un fapt—ci sã sugereze un contrast. Spun mai puţin decât par. Sau par sã spunã mai mult decât o fac.

Chiar scrierile desconsiderate de unii îşi au admiratorii şi chiar fervenţii lor.

Plãcerea nu trebuie preferatã cinstei—însã trebuie oricând preferatã plictisului sau durerii. Plãcerea nu e superioarã cinstei, însã îi e preferabilã plictisului sau durerii. Nu existã o antinomie între cinste şi plãcere. Atâta din Biblie vorbeşte limbajul plãcerii, al satisfacţiei simţurilor. Plictisul sau îmbufnarea nu sunt mai cinstite sau mai virtuoase, nici nu împing mai puţin cãtre egoism.

Obiecţiile lui Gracq la adresa lui ‘Roşu şi negru’ nu ţineau nici de realism, nici de calitatea literarã, ci de intruziuni, de ‘realismul parazitar’, de o naraţiune neemancipatã de referinţa exterioarã. Asta blama JG—nu ‘realismul’. Mai degrabã eterogenitatea şi împrãştierea. Faptul cã naraţiunea nu vorbeşte cu o singurã voce, cã nu e unificatã. Falsa dihotomie între cele douã mari romane ale lui Beyle —cu enumerarea realismului şi a carenţei stilistice, ca defecte ale întâiului dintre ele—îi e strãinã lui JG, care nu gândea şi nu simţea aşa.
Unii spun cã ‘Roşu şi negru’ e mai realist (i.e., mai prozaic) şi mai rãu scris; însã JG nu gândea aşa. Oricum, ca şi Nietzsche, JG începuse cu ‘Roşu şi negru’, ucenicia lui cu acest roman se fãcuse.
Tot realismul şi tot stilul romanului acestuia întâlneau obiecţiile lui JG; însã nu în accepţia curentã—ci realismul ‘interpus’, fals—documentar, de gazetã—şi alterãrile pe care acesta le antrena în registrul stilului.
‘Roşu şi negru’ începuse prin a—i plãcea foarte mult; de pe aceastã rampã—şi cu aceastã loialitate iniţialã—începe gândirea lui JG. De fapt, e grãitor cã tocmai romanul ‘mai realist’ al lui Beyle îl sedusese pe adolescent. Cã începuse prin a fi sedus de naraţiunea mai realistã. Îi adreseazã, ajunge sã îi adreseze obiecţii referitoare la carenţe de inspiraţie—nu de stil. Stilul i se pãrea interrupt, stânjenit în fluenţa sa, de aluviuni. De mãrãcinişul factologiei, de grohotişul referinţelor documentare, de indiscreţia aparteurilor.
Şi—a revizuit admiraţia—însã nu cred cã a abjurat—o.

A spune cã anumite romane—franceze, americane, engleze—sunt de inspiraţie creştinã, înseamnã a spune cã altele sunt de inspiraţie atee, de inspiraţia contrarã—ceea ce e o enormitate. Religia nu poate sã clasifice—şi cu atât mai puţin, sã etajeze—literatura.