David Bentley Hart, ‘Ţunami şi teodicee’
‘Pare un lucru ciudat sã gãseşti pacea într—un univers devenit inteligibil moral cu preţul unui Dumnezeu devenit dezgustãtor moral.’
‘Ca mângâiere, când o cãutãm, nu îmi pot imagina niciuna mai mare decât cunoaşterea fericitã cã atunci când vãd moartea unui copil nu vãd faţa Lui Dumnezeu, ci faţa duşmanului Sãu. Nu e o credinţã care l—ar mulţumi în mod necesar pe Ivan Karamazov, dar nici nu e una pe care argumentele lui sã o poatã înfrânge: cãci ne—a eliberat de optimism, şi ne—a învãţat nãdejdea în schimb. Ne putem bucura cã suntem mântuiţi nu prin mecanismele imanente ale istoriei şi naturii, ci prin har; cã Dumnezeu nu va uni toate multele cursuri ale istoriei într—o mare sintezã, însã va judeca mult din istorie ca fals şi condamnabil; […] şi cã, mai degrabã decât sã ne arate cum lacrimile unei fetiţe suferind în beznã au fost necesare pentru clãdirea Împãrãţiei, El o va ridica şi îi va şterge toate lacrimile din ochi—şi nu va mai fi moarte, nici întristare, nici plânset, nici durere, cãci lucrurile dinainte vor fi trecut, şi Cel care şade pe tron va spune: «Iatã, le fac pe toate noi.».’
Am început cu douã citate dintr—un articol legendar al ortodoxului David Bentley Hart. Hart, patrolog american, discutã originea rãului, bolii, durerii, catastrofelor—cui îi sunt atribuibile acestea. De la cine vin rãul, durerea, silnicia, schingiuirea, boala, catastrofele? Sunt ele justificate printr—un bine viitor? Sunt ele mijloace folosite de Dumnezeu? Îi sunt atribuibile? Le vrea El?
Pânã la urmã, ipoteza lui Hart e tot puterea limitatã a Lui Dumnezeu, plus agentul metafizic al rãului. Dumnezeu nu ‘îngãduie’ rãul, spune Hart; nu—l foloseşte în vederea unui bine ulterior. Mare parte din lume se aflã într—o stãpânire care nu e a Lui Dumnezeu; altcineva are putere asupra ei. Dumnezeu nu are putere asupra rãului care se face şi se desfãşoarã. Rãul nu e justificat de nimic. Nu existã motivaţii superioare. Victoria asupra rãului nu e o formalitate, spune Hart, şi nici n—a fost câştigatã încã. Dintr—un motiv sau altul, ‘lumea’ scapã încã stãpânirii Lui Dumnezeu. Nu tot ceea ce vedem şi se întâmplã e lucrarea şi voinţa Lui Dumnezeu; se întâmplã şi contrariul voinţei Lui Dumnezeu —ceea ce Dumnezeu nu vrea.
Dominaţia Lui Dumnezeu, ‘suveranitatea Lui Dumnezeu’ dragã reformaţilor, e strãdanie şi luptã, nu o formalitate. Durerea şi boala nu sunt voinţa Lui Dumnezeu. E adevãrat cã mântuirea nu e numai un plan de evadare din Cosmos, ci şi o transformare a acestui Cosmos—însã transformarea nu e încã realizatã.
Cu toate acestea, dacã nu putem sã Îi atribuim Lui Dumnezeu rãul, boala şi durerea, putem sã Îi atribuim binele? Putem, cãci existã o lucrare a Lui Dumnezeu în lume; însã nu orice e lucrare a Lui Dumnezeu în lume. Binele care se întâmplã e de la Dumnezeu; dar îndeplinirea lui nu e o formalitate, şi nu depinde de ‘decizia pedagogicã’, discreţionarã, a Lui Dumnezeu, care îl dã ‘numai la timpul cuvenit’. Lucrarea Lui Dumnezeu e încã antagonizatã de aceea a duşmanului Sãu. Se crede cã Dumnezeu ar putea da tot binele, ‘numai sã vrea’; iar dacã nu—l dã încã, e fiindcã nu vrea. Dumnezeu dã atâta bine cât poate. Lucrarea Lui e în luptã, nu înainteazã nestânjenitã, suveranã, ci pas cu pas. Lupta aceasta e crâncenã, nu o formalitate.
Vorbind acum de ţunami, cum sã explicãm ‘funcţionarea imperfectã a naturii’? David Bentley Hart crede într—o Creaţie decãzutã, deterioratã, dezaxatã, smintitã, dereglatã. Nu existã doar rãul moral, ci şi acela natural; Hart îl atribuie pe al doilea, primului. Pãcatul a antrenat şi deteriorarea legitãţilor naturale; în logica lui Hart, pãcatul a livrat lumea duşmanului Lui Dumnezeu. Pãcatul (omului) i—a dat duşmanului putere asupra lumii fizice. Ipoteza aceasta nu mi se pare foarte convingãtoare. Tresmontant ar fi spus, probabil, cã rãul natural trebuie acceptat ca atare, drept o condiţie fireascã a unei lumi create nedesãvârşitã. Lumea nici nu a fost creatã desãvârşitã—ci prin dibuiri şi tatonãri. Nu a existat nicio desãvârşire iniţialã, de la care lumea ar fi decãzut, prin pãcatul omului, sau altcum. Ceea ce vedem nu sunt sechelele pãcatului; nu existã o echitate supremã sau algebricã, ci doar gândul cã mântuirea e un bine mai mare ca rãul prezent. David Bentley Hart rãmâne în cadrele logicii Cãderii. Crucea Lui Iisus, spune el, nu legitimeazã rãul. Dumnezeu nu îngãduie rãul prezent, în vederea binelui viitor. Rãul nu vine de la Dumnezeu.
Eshatologia e şi realizatã, şi încã nerealizatã—nãdãjduitã, vrutã, de realizat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu