Filozofia religiei

Filozofia religiei





Genul de autonomie revendicat de filozofia religiei e ceva modern. Obiectul filozofiei religiei e întâlnirea omului cu sacrul. Când de la interacţia omului cu sacrul, de la fenomenul religios, de la comportamentul religios, filozofia religiei trece la sacrul însuşi, la corespondentul obiectiv, la corelativul acestei experienţe, ea devine metafizicã. Filozofia religiei studiazã nu sacrul ca atare, nu sacrul în sine, ci întâlnirea omului cu acestuia, faptul religiei. Filozofia religiei nu e o metafizicã, şi ea nu poate sã suplineascã discursul despre sacru. Ea e (numai) interpretarea filozoficã a religiei, ca ansamblu de fenomene, a cãrui paletã merge de la experienţa religioasã la configuraţia instituţiilor. Ea poate analiza Biserica, religiile, cultul, experienţa religioasã în singularitatea ei, etc.. Intersecteazã morala şi filozofia istoriei. Examineazã parcursul istoric al omenirii. Poate cãuta ‘esenţa religiei’, şi e mereu condiţionatã de exemplele pe care le studiazã. Poate fi conceputã şi normativ—ca religia ‘aşa cum ar trebui sã fie’. Înaintea climatului secularismului modern inaugurat de Iluminism, filozofia religiei era de negândit—şi de negãsit. Uneori, ea îşi asumã agnosticismul. Apariţia ei a precedat—o cu douã veacuri pe aceea a religiologiei. Presupoziţiile filozofiei religiei pot fi antireligioase, agnostice, metafizice, etc.. Ca disciplinã, ea a început cu iluminiştii sc. XVIII.
Nãscutã din convingeri imanentiste, filozofia religiei a putut sã contribuie la depãşirea lor. De la Hume la Wittgenstein, drumul a fost lung. Nevoia unei autonomii a interpretãrii filozofice a experienţei religioase corespunde unei atitudini moderne. Filozofia religiei nu vorbeşte despre sacru, ci despre experienţa acestuia. Poate, însã, conduce cãtre o metafizicã—sau spre concluzii de aceastã naturã.
Ca studiu al experienţelor, comportamentelor şi instituţiilor religioase, filozofia religiei, precursoare a religiologiei, are ca jaloane scrierile lui Hume, Kant, Hegel, Schelling, Feuerbach, James, Simmel, Bergson, Otto, Wittgenstein. Tendinţa cãtre imanentism se coreleazã cu caracterul specific modern al abordãrii acesteia. Filozofia religiei (europeanã, cãci anglofonii postbelici îi dau înţelesul, impropriu, de teologie filozoficã, de ‘filozofie în slujba religiei’) a rãspuns unor nevoi moderne. S—a încercat o abordare nenormativã, neutrã, chiar agnosticã, a întâlnirii omului cu sacrul—cu toate cã, aşa cum am arãtat, filozofia religiei provine dintr—o atitudine criticã, iluministã, şi uneori explicit normativã. Adicã, uneori filozofia religiei şi—a propus sã arate cum trebuie sã fie religia, sã desemneze religia corectã, şi atitudinea religioasã corectã.
Religia, înţeleasã ca instituitã de Dumnezeu sau de oameni, a reprezentat obiectul explicaţiei filozofice de la iluminişti încoace. Intenţia iniţialã a fost aceea criticã. Substratul l—au reprezentat imanentismul sau agnosticismul. O abordare mai pozitivã şi deschisã cãtre transcendent a preluat întrucâtva întâietatea abia în a doua jumãtate a sc. XIX. Imanentismul a rãmas, însã, tentaţia constantã—şi albia filozofiei religiei.
Confuzii posibile sunt acelea cu ‘filozofia religioasã’ (de ex., anostul Berdiaev, sau filozoful Lossky), cu teologia filozoficã (mai ales în sfera anglofonã), şi cu teologia naturalã.