Julien Gracq, stendhalian, balzacian, vernian, wagnerian
Meticulos, Gracq nu citeazã la întâmplare nume şi cãrţi—citeazã undeva ‘Sandorf’, în legãturã cu Triestul, aşadar îl citeazã şi—n legãturã cu criptogramele, cu pasiunea criptogramelor; îl menţioneazã undeva pe Morand, în legãturã tot cu Triestul—aşadar îl menţioneazã şi într—o conversaţie, amintind cele douã cãrţi ale lui Morand care i—au plãcut, şi una care l—a interesat. Niciodatã astfel de referinţe nu sunt, la Gracq, ocazionale, fortuite, de conjuncturã. Ştia cã a numi înseamnã a da viaţã, a conferi existenţã, un plus ontologic—a evoca. Gracq nu citeazã fortuit sau de complezenţã autori sau cãrţi. Citeazã numai ceea ce înseamnã ceva pentru el.
Opera lui Gracq e cvadripartitã: naraţiuni—poeme—eseuri, analize, scrieri despre literaturã (pe scurt, culegerile lui de însemnãri variate)—scrieri de cãlãtorie şi memorialisticã.
Existã, în lecturile lui, şi altceva decât romantismul—Chateaubriand (cãlãtorul şi gânditorul, filozoful istoriei, vizionarul istoriei—aşadar citit ‘dinspre’ Hegel, Spengler, Lenin şi comunişti, geopoliticã), Beyle, Verne, Tolstoi, Hemingway, geografia şi filozofia.
Nu ştiu dacã Gracq îl citea pe Verne ca pe un autor fantastic, nu cred cã fantasticul îl acapara pe Gracq—ci, dimpotrivã, tocmai latura geograficã; cele douã romane gustate sunt de aventuri—geografice (‘Hatteras’) sau politice (‘Sandorf’).
Altfel, citea mult şi variat—Aragon, Puşkin, Malraux, Camus, Houellebecq, Morand, Char.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu