‘Bãtãlie în marş’, ‘Viii şi morţii’, Sofronie (‘Cunoaşterea Lui Dumnezeu’), RT.

3 x luni (‘târziu’—zbughirea, ca sã nu urmez—ocolirea, fofilarea); 2 x marţi (sfatul; plânsul); ieri—mailul; azi—Pronia.

Cãrţile mozaicale ale lui JG.

Gracq, ‘Morgan’, Rozanov, Simmel, Schopenhauer, H de M, etc..
Printre însemnãrile lui JG existã şi indicii aparte, lucruri pe care nu le spune altundeva. Existã lucruri la fel de importante ca şi studiile literare, analize la fel de semnificative. Mã gândesc la formatul culegerilor de fragmente ale lui JG. Sunt mozaicuri, da. Reminiscenţele, racursiurile, ‘surplusul analizei’, îndreptãrile. Aprecierile ulterioare.

Autenticitatea sentimentului febril a însemnat—numai nenorocire şi durere, în lãuntru—numai haos şi aiurealã, înafarã.

Iisus, ca unitatea a douã entitãţi. ‘Una’ e unitatea; entitãţile sunt douã, chiar dacã alexandrinii tindeau s—o resoarbã pe a doua.

Nepticii seculari—asta sunt psihologii, autori de reţete ale adaptãrii, etc..

Nu cred cã ‘Mãnãstirea din Parma’ trebuie cititã anacronic—ca anunţând sau pregãtind nişte scrieri raportabile la romantismul nemţesc, la fantastic (Tolkien, Lovecraft, Poe, naraţiuni bretone) şi la surrealism—ca acelea ale lui JG, care nu derivã deloc din acest izvor şi nu e anunţat de acesta. Adicã nu trebuie regãsite, în capodopera lui Beyle, urme ale acestor tendinţe—ele existã, mai degrabã, la Balzac—cu ‘Béatrix’, cu ‘Crinul …’ şi cu naraţiunea swedenborgianã—plus romantismul breton al romanului timpuriu. Mai degrabã Balzac e gracqian, şi mai afin romantismului fantastic al nelatinilor—bretoni, nemţi, englezi.
Beyle nu are, între romantici, nici nota fantasticã—nici pe aceea bretonã sau febrilã, halucinantã.

Avangardiştii nu sunt, de regulã, cei mai buni critici literari—din cauza fanatismului lor, a fanatismului intransigent.

Literatura nu e o artã a sensibilului, ci a inteligibilului.

Simmel era un cititor al lui Marx—îl gãsea unilateral, dar interesant.

Creştinismul se învaţã la bisericã, în comunitatea creştinã existentã, nu din manuale. Asta face ca el sã fie regãsibil şi la aceia fãrã preocupãri teologice—de ex., la unii romancieri, care au învãţat creştinismul ‘dupã ureche’, de la bisericã, nu din tratate. Caracteristicã religioasã care rezolvã multe, şi şunteazã formaţia savantã. Creştinismul nu e reductibil la teologia din cãrţi.

Deosebirea dintre mine şi JG nu e aceea cã eu sunt creştin, iar el—nu; ci cã el e ateu, fost comunist, leninist, etc..

Se poate ca Verne, spre deosebire de Poe, Lovecraft, Tolkien, sã nu fi scris exact ceea ce vroia. Bedefilul francez ‘Morgan’ se aratã nedezamãgit de inspiraţia poescã a lui Verne; dincolo de asta, atât scânteierea debutului literar al lui Verne, cât şi studiul sãu despre Poe, aratã cã avem de—a face cu un talent trãdat. Nu cred cã ceea ce ajungea sã se tipãreascã era reprezentativ pentru ceea ce ar fi vrut Verne sã scrie. Fãrã ingerinţele editorului, Verne ar fi putut—şi probabil cã ar fi vrut—sã fie (ceva) mai poesc.

Scrierile sau atitudinea. În faţa fiecãrui roman mai rãsãrit, îmi spun—acesta putea sã fi fost ‘Mãnãstirea din Parma’—sau, în alt registru, ‘Hatteras’—şansa de a scrie ‘Mãnãstirea din Parma’—sau ‘Fracasse’—sau ‘Hatteras’—sau şansa de a fi Dumas.

Listei scottienilor—Stevenson, Lang, Chesterton, ca sã nu mai vorbim de Balzac şi Beyle [a cãrui atitudine unii o considerã echivocã, dualã, ambivalentã], sau de Barbey şi Verne—se cuvine sã i—l adaug pe Doyle. Beyle, nu întru totul romantic, combina nesaţul şi critica, sublinierea deficienţelor—pe când Barbey, legatar al lui Beyle, romancier regionalist, primea lecţia scoţianului. Romanticii francezi—nu şi Beyle—l—au urmat pe Scott.

Abaterea de la o falsã clasicitate (piesele asiatice ale lui Racine—fãrã fadoarea clasicitãţii domesticite). Racine—un scriitor care chiar avea ceva de spus.

Ratgeb—Cehov—teatrul şi memorialistica lui Tolstoi.

Evreu silezian (polonez), atras de FN. A avut o carierã analogã cu a lui MS, Bogza, Ralea, Cezar P., ZS (vechea gardã, sau avangardã, de profitori, convertitã şi reciclatã, la intersecţia oportunismului cu convingerea şi chiar cu fostul militantism)—mai degrabã decât Arghezi, GC şi Camil P..

VN lasã impresia unui ticãit. Simptomatic e faptul cã desconsidera ‘Rãzboi şi pace’—pe EH—pe Beyle. EH îşi scria amintirile cu rãutatea unei ţaţe, ca o ţaţã înveninatã. Destinul lui aratã cã religia e o chestiune de viaţã şi de moarte. Religia e elementul salutar. Nu afilierea confesionalã—ci religia.

Şansa de a fi JG—de a scrie ca JG—de a urma acest drum. Se mai poate scrie ca JG—ceva ‘ca scris de JG’ mai poate sã aparã. Acesta ar fi progresismul gracqian.

Sofronie (‘Cunoaşterea Lui Dumnezeu’), ‘Bãtãlie în marş’, ‘Viii şi morţii’, RT, Ratgeb, Cehov—ed., dramaturgia şi memorialistica lui LNT.

Demnitatea infinitã a persoanei—şi ‘unealta plãcerii’, aservirea, barbaria subjugãrii.

Triada de eseuri ocazionale ale patrologului—despre locul detenţiei şi al decesului Patr. Ioan Vekkos—despre profetul apocaliptic şi ‘sfârşitul lumii’—despre o ed. mutilatã, trunchiatã de maşinã, desfiguratã.

Nu unul singur, ci doi agenţi acţionau în unitatea Lui Iisus—atât Logosul, cât şi ‘omul asumat’. Uneori mã gândesc cã poate Calcedonul e numai monofizitism atenuat, o încercare de atenuare a monofizitismului care biruise definitiv la Efes. Cu alte cuvinte, nu ştiu dacã Calcedonul se opune îndeajuns monofizitismului, dacã nu are şi el o pantã de monofizitism. Îl atenueazã, poate—însã îl legitimeazã.

Pãcatul nu e o alegere liberã, ci o deviere, o strâmbare; ideea însãşi de alegere suveranã ca alegere absurdã, neraţionalã, suveranitatea ca arbitrarietate, e falsã. Pãcatul nu poate fi ales în mod liber—el nu e o variantã echipotentã—iar arbitrarul nu înseamnã libertate. Norma înseamnã viaţã, azimutul fiinţei. Fiinţa e un subiect cu caracteristici, cu o normã ontologicã, de aceea ea nu poate ‘alege liber orice’. A simţi desluşit misterul, demnitatea, farmecul şi adâncimea fiinţei.

A da trup verbal adecvat rugãc., desfãşurare suficientã. A nu îngrãdi sau estompa rugãc..

WF—trilogia& May—legitimarea.

Dumnezeu e lucrare, ‘energie’, faptã. ‘La început a fost fapta’. În lumea faptei.

Pentru femei, (chiar/ însãşi) purtarea unei haine, îmbrãcarea unei haine e un eveniment.

Trebuie admirat gustul catolicilor când vine vorba despre Papi, responsabilitatea cu care îi aleg.

Conştiinţa umanã e autonomã, în sensul cã e obiectivã—iar obiectivã fiind, trebuie sã ţinã seama de condiţionãrile ontologice ineluctabile. Ea nu apreciazã ‘în aer’, ci în conformitate cu datele umane.

Cowper Powys—‘Cercul nebunilor’.

Evreul ieşean—biografia—ed..

Cowper Powys& Cehov—ed..

Tonalitatea afectivã, timbrul.

Simţul vieţii şi al viului. Substratul de omenie, de umanitate—de omenesc. Dezumanizarea. A existat, la mine, un defect de ontogenezã.

Dumnezeu pune problema dinamismului atemporal, a unei dinamici atemporale, ‘instantanee’. Care nu se mişcã de la ceva cãtre altceva.

Mai mult ar însemna dacã într—adevãr aş citi ceva de Trollope sau de Cehov. Asta ar însemna pasiunea realã pentru citit, autori şi cãrţi.

Missa nu e un act magic. Nu e o acţiune magicã.

O existenţã horaţianã. Cumpãtarea.

Dinastia Cooper—Scott—Dumas—Verne. Verne se referea direct la Cooper şi la Scott—erau, pentru el, actuali, neperimaţi, nedemodaţi.

Gracq a subliniat latura romanticã a lui Balzac—şi originalitatea acestui romantism, reprimat în reprezentarea criticã de la Flaubert, Taine şi Zola—şi, de fapt, chiar de la întâii teoreticieni francezi ai realismului, de la mijlocul sc. XIX. Şi nu e vorba nici de fantasmagorii—nici de trecerea luciditãţii în halucinaţie, revãrsãrile insulare ale febrilitãţii, remarcate de Dna. Y., care—l considera tot un realist. H de B nu e ‘romantic’ în sensul cã nu e idilic, iar fantasmagoriile le—a compartimentat; însã, dacã prin realism se înţelege ‘observarea şi descrierea realitãţii—convenţionale sau nu (dupã puterea fiecãruia)’, atunci existã estuare de romantism la H de B—nu e numai ceva insular, aşa cum crezuse Dna. Y.. Iar acest H de B romantic nu e invenţia lui JG; el existã şi la A., la MC, la poetul Constantin—la antipodul realistului celebrat de FMD, Taine, Proust, chiar Verne, Dna. Y., GC, Eliade. Într—un cuvânt, existã şi ‘Grandet’—şi ‘Béatrix’. Iar la H de B, realismului nu îi e opus neapãrat fantasticul—ci acest romantism inefabil. ‘Un alt H de B, mai pur’—altul decât acela, notarial, al teoreticienilor şi practicienilor realismului.
Lui A. nu îi plãceau realiştii, ci romanticii (de la Rousseau, Beyle şi H de B, la RK şi Rolland). Dealtfel, atât A. cât şi Stevenson sesizaserã cã H de B e shakespeareian.

Nu ştiu dacã s—a observat cã gusturile lui A. mergeau exclusiv cãtre romantici. Şi cã îi displãceau realiştii, îi detesta, îi antipatiza, îi dispreţuia.

‘Bãtãlie în marş’, ‘Viii şi morţii’, ‘Stelele Samarkandului’ au şi azi doritori.

Azi, sb.—Cowper Powys.

Impresiile belfereşti ale lui Paleologu sunt ale cuiva care nu se intereseazã de—şi nu citeşte sociologie, ştiinţe, etc.; la fel s—ar fi pronunţat şi despre Weber, Durkheim, Dumézil, Toynbee, despre Kautsky, marii marxişti moderni, Florian, Janet al ‘lui’ Ralea, savanţii citiţi de GI, Troeltsch, geopolitica cititã de JG, toţi savanţii citaţi de CT (cu care are, totuşi, în comun bagatelizarea lexicului). Nu lexicul e problema—ci profilul ştiinţific, sobrietatea—iar aici, AP e la antipodul lui AG—care gustã astfel de lucruri. La o adicã, aşa scria şi despre filozofie (a lui Sartre, Hegel, Noica, francezii sc. XVIII), Blaga, cãrţile de maturitate ale lui ME; cãuta prea mult epigrama, esopicul, ‘socraticul’—nu fãrã similitudini cu tânãrul Noica. Şi nu e vorba numai de lexic, de jargon, de pedanterie—scrierile lui Aron, de ex., nici nu pun aceastã problemã.
Nu trebuie uitat dispreţul lui Noica faţã de SK, comentatorii nemţi de sc. XIX, ‘filologi’—şi nici gustul lui AG pentru estomparea savantã, pentru neutralitatea inspiratã. Atitudinea antiştiinţificã a lui Paleologu merge mânã—n mânã cu nãravul de a contrapune ortodoxiei creştine—gnoza—ca şi puerilitatea masoneriei. Pentru pamfletarul Paleologu, autorii citiţi de GI, ca şi filozofii francezi ai sc. XVIII (importanţi pentru Hegel şi Schopenhauer!) sunt pleavã, neghinã.
Aron continua linia literarã a lui Weber şi Durkheim.
Ralea trecuse de la Tarde, la Durkheim.
Marii sociologi nemţi antebelici ar fi fost catalogaţi de cãtre Paleologu cu acelaşi dispreţ.
Nu îi plãcea ştiinţa ‘modestã’, fãrã implicaţii eseistice sau ‘spirituale’.
Francezii, Renan, HB, CT, jargonul.
JG, geopolitica, autorii cam prozaici.
Realismul tern. Realismul umoristic şi vioi, ager.
Romantism, fantastic, realism. Rezonanţa romanticã, neprozaicã, a unui anume realism.

Romantismul nu e reductibil la fantastic—iar la H de B, fantasticul e compartimentat, desemnat, cantonat, restrâns. A cãutat sã—şi compartimenteze naraţiunile. Ierarhia.

În ştiinţele umaniste, achiziţia de teorii înseamnã achiziţia de prejudecãţi, de perspective deformante.

Pitorescul filozofic şi adevãrul. Tânãrul EMC se interesa atât de pitorescul filozofic (Klages, Weininger), cât şi de adevãr (Simmel, Schopenhauer). Unele filozofii nu îi pãreau credibile sau plauzibile—însã aprecia pitorescul lor, extravaganţa, picanteria. Rasist a continuat sã rãmânã. Nu toţi filozofii care îi plãceau, îi şi ilustrau sau reprezentau vederile—ci numai unii. Vreau sã spun cã avea—şi folosea—noţiunea adevãrului în filozofie—nu numai pe aceea a pitorescului. Nu numai extravaganţa îl interesa—ci şi adevãrul—la care sã fi fost gata sã subscrie. Credea cã filozofia poate nu numai sã epateze, sã bruscheze—ci şi sã enunţe, lãmurit, rãspicat, adevãrul. Credea cã existã nu numai filozofii interesante—ci şi din acelea adevãrate. Ca şi GS—şi spre deosebire de AS—EMC era—şi se simţea—şi se declara—un berlinez. Atribuia, poate, aversiunea lui AS, unei ranchiune de carierã.

Unificarea fenomenelor şi distingerea lor.

Eseurile—EMC, CN. Culegeri& antologii.

Primii creştini nu mureau pentru o cauzã—ci pentru a atesta un fapt.

EMC îl gãsea indigest pe Blaga—însã, vai, şi pe Aristotel, etc.. CN îl gãsea banal pe SK—însã, vai, şi pe WH, etc., ca sã nu mai vorbim despre KJ.

JG, ‘Morgan’, tânãrul CN. Reminiscenţe. Racursiuri. Nu e vorba despre jurnale—ci de caiete, ca la H de M, GS, AS. Formatul& reminiscenţe.

La Marino, ştiinţa literaturii a ajuns sã însemne numai inventariere şi clasare.

Eterogenitatea comportamentelor—polaritatea. Nimeni nu defecã cu demnitate.

Tipologiile nu servesc la nimic, sunt inutile.

Funcţia realã a preotului e nu ritualul—ci instruirea, cateheza, realizarea coeziunii, asistenţa duhovniceascã, îndrumarea. Funcţia lui e cu faţa cãtre popor, priveşte cãtre popor.

S—a remarcat cã JG scrie mai degrabã despre cãrţi, decât despre autori.

În loc de geografie, geopoliticã, istorie şi autori bolşevici—biblisticã, teologie şi tomism, naturale, medicinã.

Romanciera americanã—cu patru teologi şi un filozof neamţ (fost teolog, şi care a scris despre religie).

Asupra naturii trupului am reflectat ca filozof şi creştin, pe urma analizelor metafizice ale unui autor francez.

Geniul vieţii casnice.

Cowper Powys—‘Ghepardul’ englezesc& Cehov—ed..

Inteligenţa se îngemãneazã cu bunãtatea; isteţimea, însã, nu. O inteligenţã poate fi autenticã, fãrã a fi pãtrunzãtoare.

Odatã cu trecerea la neamuri, creştinismul a suferit, ca reprezentare intelectualã, ca nivel al înţelegerii, o cãdere, un regres. Neamurile au fost înãlţate—însã nivelul priceperii a scãzut.

E interesant cã o scurtã bibliografie menţioneazã numai douã cãrţi despre Ehrenburg apãrute înainte de ’89—una din anii ’50—Trifonova, iar a doua tocmai din anii ’80—Goldberg. În schimb, sunt indicate nu mai puţin de patru cãrţi din ’90—’93. Destinul editorial al evreului acestuia a fost, la noi, aparte—în stalinism s—au tradus scrierile lui aservite liniei partinice—iar în anii ’60 [’67—‘73], câteva din acelea şic. Schiţa acesta de recuperare şic nu l—a fãcut mai puţin nepopular—nu l—a redresat, nu l—a reabilitat, încât are reprezentarea lui Gladkov şi a altor stahanovişti literari. Se poate ca evreitatea lui sã fi jucat un rol—ca şi alura de mefistofelism, partitura ambiguã, echivocul atitudinii, aerul de duplicitate, compromisul—un fel de Ralea, însã romancier, evreu şi nu aşa de citit.

Reprezentarea suferinţei, reprezentarea realitãţii. Pe de o parte, se observã cã existã o unilateralitate în întâietatea acordatã idilicului, ceva insuficient în exclusivismul fericirii, nu e deajuns numai reprezentarea unei existenţe satisfãcãtoare şi stenice, aceastã laturã se cere completatã, prezintã interes şi ceea ce nu corespunde tiparului fericirii—nici egoismului plezirist şi belferesc; pe de altã parte, JG citea şi altfel de naraţiuni—H de B, LNT, lucruri care nu slujeau ca imagini ale fericirii (stendhaliene, sau nu)—JG nu se cantona, nu se rezuma numai la ‘Mãnãstirea …’, citea şi naraţiuni care reprezentau ceea ce e traumatic şi dureros—sau realitatea ca atare—nici chiar el nu era unilateral. În fine, se pune întrebarea dacã Rãzboaiele Mondiale şi—au avut vreun Beyle al lor; Întâiul, probabil cã da—EH, Camil P.. Al doilea? Ruşii? Al doilea mãcel mondial trebuia reprezentat fãrã vreo sugestie de operetã, de vodevil, de melodramã; asprimea faptelor, a realitãţii, a interzis estomparea brutalitãţilor sau detaşarea curioasã. Asta, despre literatura rãzboiului—şi despre stendhalianism în literatura rãzboiului.

Frontul rusesc din Marele Rãzboi pentru Apãrarea Patriei, realitate indigestã, se aflã la antipodul a ceea ce putuserã scrie Beyle, Tolstoi, EH, H de M, Camil P., Jűnger—nu mai era vorba nici de ‘virtuţi virile’, nici de procesiuni religioase—ci de oribilul în stare purã. Pe de altã parte, un front apusean european nici n—a prea existat. Bombardarea Londrei a lãsat urme în reprezentare. Bãtãlii în Apus, ca acelea din întâia conflagraţie, n—au mai fost. Protagoniştii militari au fost americanii—la debarcare; în Pacific. Singurele bãtãlii reale ale naziştilor au fost cu ruşii şi cu americanii.

Se pare cã important nu e sã faci ceva—ci numai sã ştii cã—l poţi face.

Pe copii îi bucurã sã se încredinţeze de o realitate ştiutã, sã repete o experienţã cognitiv—afectivã. [PSIHOLOGIA REASCULTÃRII BASMELOR]
Reascultând basme, copiii nu vor sã ‘descopere de fiecare datã ceva nou’—dimpotrivã, variaţia le displace. Vor sã reasculte întocmai aceleaşi lucruri—‘iar şi iar’. Copiii nu confundã plãcerea cu noutatea. Copil, reciteam iar şi iar câteva scene din REGINA MARGOT. Nu descopeream nimic nou—ci repetam o plãcere, apelam iar la o plãcere deja ştiutã.

Lumea cititorilor înveteraţi se împarte în cei care recitesc (Gracq, A., Taine, evreul argentinian, Lang şi Stevenson; v. şi eseul despre recitit) şi cei care, ca stripologul francez ‘Morgan’, nu recitesc. Taine recitea nu de plãcere, ci ca sã înţeleagã.
În privinţa recitirii, probabil cã de performanţele lui Taine, A. şi JG nu se va trece niciodatã; sau de ale stendhalienilor sau mateinilor care memoraserã scrierile.

A testa—a încerca chiar sã înţelegi şi sã cunoşti o carte, sã o apreciezi corect, sã ajungi la o reprezentare şi înţelegere adecvate—trecând dincolo de o primã impresie, de pasagerul unei prime luãri de contact—a ajunge la o anume obiectivitate în înţelegerea şi cunoaşterea unei cãrţi.

Recitirea anualã—recitirea o vreme, ‘momentul unei cãrţi’, nesaţul, sezonul unei cãrţi, sau vârsta (e de ales între zero—şi ceva, ‘o vreme’)—‘cele câteva pag.’.

Cine numai se roagã, fãrã a şi face ceva, se roagã prost, se roagã pervers. Rugãc. fãrã acţiune nu e nici mãcar rugãc., nici rugãc. nu e; rugãc. e incompletã fãrã vlaga faptei.

Trad. lui Vrânceanu, Streinu, Coşbuc, Pãstorel, Blaga, Vianu.
Butor& MP. ‘Quijote’. ‘Eneida’. A., AF. Vianu încãrca la cântar. Trad. corporativã. Policierurile. EL, cf. ŞC. AG—MP şi ‘Eneida’. AP—Blaga, A., AF. Arhaisme, stilul arhaizant, pedanteria.
NM.

Durerea e un mijloc, şi nu un merit—observã un teolog. Nu existã niciun merit în durere—ci numai un scop de atins.

Citit, în 9 z. (dum.—azi), v. X al culegerii sudamericanului (de fapt, dum.—marţi, ieri şi azi).