duminică, 6 septembrie 2015


După părerea unor progresişti de odinioară, catolicii preconciliari erau nefericiţi pentru că Sf. Oficiu nu îngăduia discuţiile libere despre har …. Au urmat cincizeci de ani de discuţii despre contracepţie şi recăsătorirea celor divorţaţi.
Când ‘li s-a îngăduit’ să se pronunţe cum ştiu şi cum cred de cuviinţă despre har, aceiaşi teologi, şi urmaşii lor, au considerat subiectul depăşit. Apogeul teologiei istorice, al recuperării patristicii, a fost tot un fapt preconciliar. În mod arbitrar, patru veacuri de istorie bisericească au fost anihilate prin dezinteres.
O atitudine tradiţională legitimă ar însemna scrierea de monografii cuprinzătoare despre comentatorii tomişti, nu şicanarea episcopatului şi văicărelile despre ‘abuzuri liturgice’. Mişcarea tradiţionalistă a raliat nemulţumiţii unei schimbări de stil pastoral, nu nişte persoane dispuse să articuleze în mod neideologic o gândire catolică, aşa încât tradiţionalismul ca mişcare nu e mai onorabil decât progresismul scelerat al altora, aceasta ca evaluare din partea cuiva care nu gustă ‘antimodernismul’ ţâfnos şi steril al inadaptabililor, iar tradiţionaliştii ar fi făcut, mi se pare, mai bine încercând să schiţeze o filozofie creştină convingătoare, decât să pândească ‘ereziile’ Romei (tonul acesta colţuros şi dispeptic era disonant şi în sec. XIX, şi din partea mitropoliţilor greci indignaţi, etc.); o poziţie tradiţională, ‘simplu tradiţională’, fără sufixe sau prefixe, profundă, nu se defineşte prin bombăneli arţăgoase şi dispeptice despre documente curiale.
Eu citesc autori care nu sunt nici clerici, nici universitari, şi care, în răgazul existenţei lor, reflectează cu sobrietate la ideile găsite în operele teologice majore. Aceştia sunt corifeii tradiţiei, azi. Mulţi laici îşi fac iluzii, consumându-şi puterea în sondări ineficiente ale mecanismelor crizei postconciliare, asumându-şi o ‘conştiinţă de episcopi’, când asta de fapt nu e lupta lor, nu e războiul lor, aceste turniruri spectaculoase, care îl împing pe laicul bine intenţionat să se identifice cu Cardinalul cutare, sau cu Părintele cutare, în fond majoritatea controverselor postconciliare sunt înfruntări de orgolii clericale. În aceeaşi ordine de idei, ‘criza’ nici nu e a ‘vocaţiilor’, dar a formaţiei, a educaţiei, nivelul umil.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu