duminică, 27 septembrie 2015

Stanisław Lem, ‘Glasul Domnului’




‘Glasul Domnului’ e un roman satiric de idei, reprezentativ pentru marotele sau preocupările autorului: futurologia, rolul tehnologiei, critica anticipaţiei americane; ca formă, e o mărturisire, care însumează întregul experienţei, intelectuale dar şi affective, a protagonistului, iar ca fond, un crez scientist, transcrierea în sintaxa preocupărilor ştiinţifice a unei sapienţialiţăti, ştiinţa ca avangardă a progresului şi şansă unică a societăţii. Ca literatură, e sumar şi schematic, de o stângăcie indiscutabilă, cu personaje abstracte, câteva momente abisale (copilăria lui Hogarth, episodul din Holocaust, gelozia faţă de rivalul căruia mentorul îi acordă predilecţia) şi unul de suspans, pogorârea în sălaşul unde a fost sintetizat ‘zeul’, nu există personaje feminine; însă latura ideatică lasă şi ea de dorit, didacticismul esteticii romancierului devenind naivitatea neverosimilă a protagonistului, căruia îi sunt atribuite cugetări de o ingenuitate juvenilă. Relativismul epistemologic nu demonstrează nimic, pentru că romanul lui Stanisław Lem propune o situaţie ipotetică, şi nişte studii aferente ipotetice. Există o temă epistemologică, de critică a cunoaşterii cosmologice.
Stanisław Lem nu credea în inefabil şi nici în sugestie, în semiton, în puterea a ceea ce nu trebuie neapărat enunţat, în aluzie, ca atare didacticismul devine, în condiţiile formei literare a mărturisirii, a memorialisticii (fictive), din tactică, un însemn al neverosimilităţii vieţii mintale transcrise, oferite, înfăţişate. Ideile despre soarta omenirii, destinul tehnologiei, trăsăturile muncii ştiinţifice, etc., puteau desacraliza fără a fi servite pe tonul unui debutant care descoperă că lucrurile nu sunt aşa cum par, etc.. Romancierul nu avea ideea tridimensionalităţii psihismului, cu coroloarul că unele convingeri pot fi mai eficiente dacă sunt numai sugerate, implicite, iar debitarea neostenită de crezuri şi convingeri e semnul unui militantism juvenil, cercetăşesc; iar Hogarth chiar e unul dintre cercetaşi, în condiţiile unei sărăcii literare dezamăgitoare a romanului.
Hogarth e un cercetaş. Probabil că Stanisław Lem, ale cărui preocupări erau aceleaşi, aparţine aceluiaşi tip. E o intelectualitate de cercetaş, de neofit al experienţei. (Ceea ce autorul numeşte ‘gimnazialism’.)
Simplismul e absurd: romancierul alege să îşi caracterizeze direct personajele, în loc să ‘le arate’, să le înfăţişeze, să le pună în scenă, să le poziţioneze. Niciun personaj nu devine fascinant pentru cititor numai pentru că naratorul ne asigură că aşa e, că asta e ceea ce trebuie să simtă cineva. La nivelul de generalitate la care sunt enunţate, obiecţiile împotriva anticipaţiei americane se potrivesc şi ‘Glasului Domnului’. Ştiinţa ca atare nu poate fi obiect al literaturii; autorii Renaşterii nu scriau despre implicaţiile inventării tiparului, ale descoperirii Americii, etc..

Naratorul, Hogarth, are 62 de ani. La un moment dat, a luat parte la Proiectul MAVO. Povestirea despre fluxul de neutrini începe cu înregistrările realizate cu invertorul neutrinic, bazat pe fenomenul Stoeglitz (‘corespondentul neutrinic al înroşirii fotonilor’).

Există pagini de mistică scientistă, demne de maeştri. Hogarth ajunge să se convingă de ‘nelocalizarea arhitecturii’ emisiei.
O mărturisire a matematicianului aminteşte de Sf. Toma: ‘înfrângerea (…) mi-a lăsat în amintire un sentiment înălţător, (…) acele ore, acele săptămâni îmi sunt scumpe şi acum când mă gândesc la ele’.
Câmpul de neutrini e resimţit intelectual ca vânt divin, ca suflu divin. Începem să bănuim că ‘Glasul Domnului’ e un roman despre har.
‘Am văzut totul în jur cu atâta claritate şi totul mi s-a părut atât de frumos, de parcă urma să mor foarte curând’.
Astfel de pagini, de o inspiraţie certă, intens lirice, îi asigură lui Stanisław Lem un loc printre maeştri.

Hogarth e foarte mefient (‘Dezvoltarea tehnologiei strică echilibrul lumii noastre’). Teoria pe care o va prezenta Learney, cosmogonistul, e prefigurată de analogia pianinei cu benzile perforate, adică funcţionarea dublă a unei cartele. E anunţată venirea lui Learney, dar între timp se descoperă transportul exploziei, dezintegrarea la distanţă, TREX. Începe o reflecţie febrilă, cu Hogarth şi complicele său asaltaţi de presimţiri sumbre despre viitorul omenirii pe mâna căreia ar încăpea o armă bazată pe TREX. După descoperirea TREX-ului, matematicianul şi evreul ţin un priveghi, iar primul înfăţişează teoria religioasă a ştiinţei. Dar experimentele scot la iveală încă o însuşire a TREX-ului: ‘o aplicare a principiului indeterminist la efectul TREX-ului: cu cât e mai mare energia, cu atât e mai mică precizia concentraţiei’. Pentru energii mari, locul exploziei nu mai poate fi determinat cu exactitate. Pentru Hogarth, e o uşurare: proprietatea descoperită nu va mai putea fi utilizată ca armă (deşi nedeterminarea ţine de energie, nu de distanţă, încât se poate alege o distanţă convenabilă, încât jumătatea ei să fie sigură, sau se pot utiliza numeroase explozii de energie mai mică, TREX-ul poate fi îndreptat ca armă, dacă se recurge la o sumă de explozii de energie mai mică, probabil că ideea e că, la energia utilizabilă pentru catastrofe, indeterminarea ar fi totală, nici măcar jumătatea distanţei până la ţintă n-ar mai fi asigurată).
Doi reprezentanţi ai proiectului alternativ vin să prezinte propriile lor teorii despre emisia neutrinică. Ca mereu în cazul ştiinţei inventate, plauzibilitatea acestor teorii depinde atât de premise foarte generoase, nedemonstrate (credinţa în universul ciclic), cât şi de ecuaţii despre care suntem asiguraţi verbal că sunt foarte convingătoare.
Neutrinii sunt cele mai durabile particule. Cele care pot să reziste nimicirii generale a lumilor, a existentului.
Learney se întemeiază pe o teorie cosmologică: emisia neutrinică e un ‘rest de materie nestinsă, ruina fumegândă a acestui Cosmos’, veriga de legătură informaţională care supravieţuieşte imploziilor ciclice ale întregului. Emisia neutrinică e ‘matriţa creaţiei tuturor particulelor (…), ea le poartă în sinea ei’.
‘Acest şuvoi de neutrini este un germen al următorului Cosmos’, ‘în această undă rezidă informaţia care creează atomii’.
Fiind o relicvă, un rest, şuvoiul e un loc al spectrului neutrinic, restul fiind zgomot. Ea poartă în sine informaţie, pentru că universul cuprinde informaţie: constanta dielectrică a apei nu e mai puţin descumpănitoare, dacă vrem să depistăm ordine raţională în fenomene. Constanta dielectrică a apei e ‘biofilă’, întocmai ca emisia. Dar efectul îşi presupune cauza, raţionăm în termenii lui ‘cum’, nu ai lui ‘de ce’.
Astrobiologul sosit împreună cu Learney susţine ‘teoria dirijării proceselor cosmogonice’.
Cele două conferinţe urmează un model scolastic.
Ştim de la început că protagonistul a rămas neconvins de teoria lui Learney: ‘omenirea s-a întâlnit cu ceva pe care fiinţe neaparţinând genului ei l-au trimis …’.

Înţelegerea de ansamblu a autorului se referă la ‘lumile lui Gibbs şi Boltzmann’, inclusiv la limitele matematicii în analiza unor fenomene fizice. Cum poate să fie ceva impredictibil la nivel de element, dar predictibil la nivel de ansamblu?
‘Prin formule stocastice m-am străduit să dezleg vraja aceea respingătoare’.
Priveghiul amintit cuprinde ideile lui Stanisław Lem despre obârşia progresului accelerat al ştiinţei occidentale. Ideea păcatului spiritualizează. Întreaga teorie se referă la creştinismul occidental.
‘Un bun creştin poate fi un bun fizician.’
În ştiinţă izbuteşte ‘cel care generalizează într-un mod potrivit’.
‘Cultura Occidentului este (…) o cultură a Păcatului.’
Ruşinea e centrală în Orient. Urmarea acestei centralităţi e ritualismul: ‘categoria Ruşinii îl aruncă oarecum pe om înafara spiritului, pe terenul practicilor ceremoniale’ (inclusiv ca tehnici ascetice). ‘Păcatul şi Iertarea sunt înlocuite de Ruşine şi de tacticile de evitare a acesteia’. Instinctele sunt disjunse şi ‘canalizate legal’. Ruşinea nu ajunge la noţiunea decăderii (prin desfrâu); înţelegem că Stanisław Lem se referă la ruşinea în accepţie socială, extrinsecă, la jenă, la ceea ce e penibil social, inadecvat. Instinctele pot să fie sau sublimate, ca în Apus, sau ceremonializate. Evitarea ruşinii înseamnă evitarea oprobiului, a judecăţii celorlalţi; moralitatea asiatică e una tactică: evitarea blamului, a oprobiului.
‘Tocmai potenţialul egalitarismului creştin (…) n-a dispărut niciodată în întregime, şi, în mod mijlocit, din el s-a născut tocmai fizica.’
‘Creştinismul este mutaţia generalizată a iudaismului’. Religiile Asiei sunt negeneralizabile.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu