duminică, 20 septembrie 2015




Creştinul crede în Iisus, nu în dogme, iar convertirea e un eveniment relaţional, nestandardizabil, presupune ‘auzirea’, adică relaţia cu un vestitor, adică e ceva ce afli, un eveniment, şi nu rezultatul autoanalizei, ‘făcând abstracţie de circumstanţe’; Iisus nu a explicat ‘de ce’ sutaşul avea mai multă credinţă decât evreii. Credinţa e o resursă morală, şi darul Sf. Spirit, adică nu poate fi obiectul unei ‘teorii misiologice’.
Noul Testament nu înfăţişează ‘credinţa în principiu’, sau teoria credinţei, nici nu oferă reţete, ‘misiologia standard’, de aici şi importanţa mărturiei, care e în mod fundamental neimpersonală, e istorică şi corelată cu plenitudinea experienţei, cu gnoseologia experienţei, a ‘vieţii’, de unde şi menţionarea vieţii, a spiritualului, ca opus ‘legii’, standardelor, reţetelor, prescripţiilor. Cele descrise în Noul Testament sunt ‘evenimente supreme’, adică pragul de sus al dicibilului. Convertirea cuiva, viaţa credinţei sunt evenimente supreme, care nu pot fi supuse raţionalităţii sărăcite, convenţionale, raţionalizării din instituţii.
Centralitatea credinţei e corelată cu ‘auzirea’, nu cu ‘ceea ce e scris’, care poate să confirme, să îndrume, dar nu dă credinţa. Viaţa credinţei nu trebuie subordonată teoriilor; creştinismul propune, într-adevăr, ‘mai mult decât cultura’, decât neutralitatea documentului, decât smerenia falsă a epigonilor, decât îmbâcsirea celor care se prevalează de suma prescripţiilor. Noul Testament nu se referă la lucruri , la adevărul sau credinţa ‘în principiu’, lipsite de dinamism, oţioase, îmbâcsite (dar nici la activismul lipsit de discernământ, la combativitatea absurdă).
Pentru că există tentaţia majoră a ‘plăcerii studiului’, duplicitatea ‘chipului intelectual’, când ceea ce ar trebui să fie viaţă e transferat în planul controverselor, în anistoricul şi în timpul mort al solemnităţii turnirurilor savante. Acestea sunt pervertiri, eludări ale necesarului. ‘Religia savantă’ e falsă nu în cinstea studiului, ci în formalismul şi întărâtarea narcisismului, autoîndreptăţirii şi epigonismului. Practicismul e un remediu fals. Pedanteriei şi vanităţii le e contrapus practicismul tern şi obtuz. Dar criteriile există: viaţa, discernământul, caritatea, cumpătarea, toate într-o dinamică reală, deschisă, supremă, adică a întâlnirii cu sacrul, iar observarea pragului dincolo de care mărturia sau comunicarea devin lipsă de cinste şi voinţă de dominare e funcţia discernământului.
Pedanteria e negată în numele practicismului. Ambele sunt false. Operele scolastice au participat la viaţa spirituală, ascunsă şi discretă a multor monahi. Conversaţia e posibilă, şi necesară; dar nu e nici desăvârşită, nici nu trebuie instrumentalizată.
Instrumentalizarea cunoaşterii duce la formalismul ‘schimburilor’ religioase.
Viaţa fiecăruia ca eveniment suprem, ca prezent descătuşat, dezîncorsetat, liber, sunt valorile prime ale creştinismului. Locurile de unde acestea par absente trebuie ocolite oricând e posibil (şi adesea e perfect posibil, pentru cine nu e episcop, preot, catehist, universitar, etc.), iar când nu, trebuie înţelese nu ca estrade, ci în dimensiunea lor umană şi mistagogică, drept posibilităţi deschise, nu drept ‘ocazia pentru slavă’.
Lipsa vieţii e nihilismul (ca dezabuzare, neîncredere, descurajare, delăsare, blazare, apatie, cârpăceală, dezgust, accedie). Accedia e nihilismul. Toate aceste trăsături le găsim la nenumăraţi ‘activişti’ ai ‘dialogului’, care caută o estradă.
‘Auzirea’ Evangheliei nu e acea preluare pasivă a ‘credinţei primite’, şi care uneori nu numai că nu suplineşte credinţa, ci îi contravine; orice creştin are nevoie de convertire, şi de o emancipare autentică de ‘cutumele comunităţii’, de negarea tradiţionalismului placid, a religiei certitudinilor primite, pletora de prescripţii cu care fariseii împovărau sinagoga. Vestirea Evangheliei, îmbierea la convertire nu pot fi impunerea acestor cutume şi tradiţii ecleziastice, poncife şi comodităţi; iar în suflete se dă o luptă între autoritatea împovărătoare a certitudinilor primite, a ideilor de-a gata, şi posibilităţile evenimentului convertirii, pe care primele fac tot ce se poate pentru a le înăbuşi. ‘Credinţa din educaţie’, primită, stâlceşte prin autoritatea colectivismului, prin împovărarea de către grup, prin mimetismul instinctiv. Credinţa mimetică contravine convertirii. Există cauze istorice: colectvismul şi placiditatea care au ajuns să controleze administrarea Sacramentelor şi cateheza, disjungerea Botezului de cateheză, iar pe aceasta, de vârsta necesară. Cateheza e echivalată cu îndoctrinarea timpurie, cu crederea de obişnuinţe de gândire. ‘Fizicalismul soteriologic’ a decis ca totul să se reducă la rutine şi formalităţi. Iniţierii secrete, prudente, i-a luat loc vacarmul. Dar cineva nu poate fi convertit de către vacarm. În Biserică a învins practicismul, ‘nevoile practicii’, imperativele administrative, cu urmarea că Papa îşi mărturiseşte scepticismul faţă de validitatea reală a căsătoriilor. Botezul a fost redus la rit, pentru că Botezul a fost redus la pasivitatea faţă de har, la receptarea pasivă a harului, deci unilateralizat. Dar Botezul nu dă credinţa, ci îi urmează. Iar la originea practicismului sacramental se află ideea absurdă a ‘păcatului fără vină’, a ‘păcatului moştenit’. Iisus credea despre copii că sunt cei ai căror îngeri văd faţa lui Dumnezeu, nu că trebuie dezrobiţi de sub blestemul păcatului ancestral; Iisus învaţă că îngerii copiilor văd faţa lui Dumnezeu, sunt primiţi la Dumnezeu, iar nişte mizantropi mohorâţi decid că aceşti copii sunt robii păcatului, de care trebuie eliberaţi fără ştire şi voie. Urmarea unui act în principiu generos a fost aceea că atât credinţa, cât şi convertirea au ajuns formalităţi, lucruri ‘la care trebuie lucrat’, nu care abia trebuie obţinute.
Credinţa nu se primeşte pasiv, ci e răspunsul liber. Ceea ce poate să dea educaţia religioasă sunt nişte credinţe, preluate necritic la o vârstă tânără (şi adesea repudiate apoi, în numele experienţei, etc.), nu credinţa, care e credinţă în Hristos, şi ale cărei dinamici sunt nesurvolabile, ascunse, şi ţin de relaţionalul vieţii, nu de auzirea unor articole recitate, dar o formă, un rit au fost supraordonate vieţii, s-a hotărât eficienţa necondiţionată a formei, a legii, cu bagatelizarea grosolană a dimensiunii trăite, puterea vieţii, sau de a participa la darea vieţii, ajunsă în mâinile acelora care nu cred în viaţă, ci în eficienţa ritului şi a prescripţiilor.
Credinţa e încredinţarea celor nevăzute, dar trăite, simţite. A fi credul, sau neexigent intelectual, nu înseamnă a fi credincios. Credinţa nu e staulul comodităţii şi al pasivităţii leneşe, defetiste.
Nu poate răspunde altcineva în locul celui botezat, la Botez, pentru că nu va răspunde în locul lui şi la Judecată. Botezul nu poate fi delegat. Fiecare îşi asumă, răspunde pentru sine (răspunde pentru binele altora, însă nu în numele lor).
Educaţia religioasă curentă se rezumă la a-l sugestiona pe copil că ‘are credinţa’. Pentru că nimeni n-are idee cum se poate mima, declanşa întâlnirea fiecăruia cu Iisus, catehetul e împovărat prematur cu credinţe. E o situaţie în care umanul se substituie harului; dacă Botezul ‘dă credinţa’, ca latenţă, înseamnă că împrejurările ulterioare nu corespund acestei latenţe. Cu toate că sufletul a fost curăţit ca să îl poată întâlni pe Hristos, întâlnirea nu a avut loc …. Viaţa religioasă de mai târziu, cu didacticismul şi formalismul ei, nu a fost locul acestei convertiri. Copiii ar trebui învăţaţi virtutea, nu credinţe. Ateismul celor botezaţi e o judecată despre calitatea vieţii religioase obişnuite. Dacă sufletul a fost îndreptat prin Botez, totuşi credinţa nu a apărut (Botezul poate oferi posibilitatea credinţei), înseamnă că fie păcatul originar nu e cauza cea mai importantă a obtuzităţii, fie formele religiei nu îndeamnă la convertire. Botezul trebuie să fie o alegere, nu o înregimentare. Formalizarea Tainelor corespunde placidităţii triumfaliste. Scoşi din circuitul vieţii, cantonaţi în universităţi, teologii au schiţat această lume onirică.

Unii oameni ajung să creadă în epigrame, sau în mantre. Există şi o latură dramatică a situaţiei lor.

Credinţa în timpul profesoratului lui Ratzinger nu era ceva mai puţin angajant sau dramatic sau riscant sau auster, sobru decât în timpul Sf. Atanasie; iar epigramiştii, isteţii, flecarii nu lipseau nici în vremea celui de-al doilea, de aceea e bine să nu amalgamăm situaţii.
Existenţa nu trebuie irosită în agorele religiei. Întărâtarea dezbaterilor, ‘temperamentul polemic’ sunt indicii ale unei vitalităţi false. Latura intelectuală a religiei nu e nici principial accesibilă tuturor.

S-a trecut la o politică a Sacramentelor; Botezul a devenit o formalitate, o cutumă socială, iar semnificaţia lui a fost schimbată, dintr-o alegere într-o înregimentare, în numele unei false comprehensivităţi paternaliste, indiferente la persoană, ideea fiind că alegerea conştientă nu schimbă nimic, sau prea puţin, e neesenţială, prevalând un sistem de rituri. Luând un copil, Iisus a învăţat că cine îi primeşte pe copii, îl primeşte pe el. E o afirmaţie răspicată, neechivocă; dar mandarinii creştinismului au decis că e nevoie de eliberarea copiilor acestora din robia păcatului originar. E o situaţie de teologi împotriva lui Iisus. S-a renunţat la prudenţă în administrarea Sacramentelor. Masele, ‘creştinarea Imperiilor’, au copleşit conştienţa. Ritualismul e unul din formele luate de clericalism: clerul administrează harul, care e atotputernic, etc.. Discernământul a fost subestimat. Motivul invocat pentru botezarea copiilor e infirmat direct de Iisus. Botezul a devenit o formalitate, asezonată cu festivismul cel mai obtuz. În cuvintele lui Angelus, s-a crezut că e suficientă naşterea de la Betleem. S-a crezut că oricine îl poate recunoaşte şi alege pe Iisus, înainte de a-l fi întâlnit.
Oamenii nu îl ‘ignoră pe Dumnezeu’, ci nici nu l-au întâlnit. Dar unii teologi au ales să fie prizonierii visurilor metafizice. Creştinismul e mai mult decât nevinovăţie, dezlegarea de păcatul originar; e o alegere. Botezul e unul al convertirii, al alegerii libere. Dar Biserica a ales să eludeze acest lucru neconvenabil, neflatant. Aşa, se poate vorbi despre ‘creştini nominali’, dar nu şi despre apostaţi. Dintr-un motiv sau altul, s-a crezut că după Înălţare convertirea e mai la îndemână, până la a fi o formalitate. A îl întâlni pe Dumnezeu înseamnă altceva decât simpla expunere la condiţiile obişnuite ale vieţii bisericeşti, decât ‘îmbisericirea’. Dar Biserica a mizat pe o îngustare, pe o restrângere a orizonturilor, din neîncredere în dinamismul vieţii. Botezul ar trebui administrat cu mai multă prudenţă decât Euharistia, în niciun caz cu mai puţină. Dar prudenţa recomandată de Iisus a fost substituită cu ‘democratizarea Tainelor’. S-a neglijat ceea ce ţine de inefabilul experienţei. Tainele, învăţătura, iniţierea au fost banalizate; şi nu numai iniţierea, ci şi divulgarea a ceea ce crezi, etc.. Chestiunile religioase sunt subiecte de şuetă. Resortul e un intelectualism absurd. ‘Mărturia’ a devenit dominare; confruntarea a devenit controversă pentru plăcerea ei. Modelele existente slujesc ca pretexte pentru îndreptăţirea de sine, nu ca ocazii de smerire, de prudenţă, de cumpătare în expresie. Modelele nu mai sunt standarde, ci îndreptăţire prin delegaţie (‘eu am dreptate prin …’). E o instrumentalizare a modelelor, dar fenomenul nu e modern, ci defineşte limbuţia religioasă din toate vremurile. Tratatele de teologie sunt disecate sau scâlciate ca orice altă informaţie; cunoaşterea nu e exerciţiu spiritual, ci pretext pentru a ocupa jilţul lui Moise. Spiritualitatea teologiei aceasta ar trebuie să fie, cunoaşterea măsurii, nejudecarea, expresia prudentă. Dar vehemenţa şi limbajul ţaţelor, scâlcierea a ceea ce e mai sfânt, încercarea de a domina, semeţia există chiar de la început. Oţărârea neghioabă, obtuză au fost legitimate ca indignare sfântă, iar prerogative ale Apostolilor au devenit drepturi obşteşti. Cineva ca şi Congar nici nu sesiza urâţenia purtărilor proprii, recomandările ascetice sunt formalităţi, etc.. ‘Intenţia’ nu scuză fapta, dimpotrivă, ceea ce rămâne e fapta; măsura creştinului nu e succesul, izbânda, dar e fapta. Duhul e unul de înşelare, dacă faptele nu îi corespund. Congar mustea de venin, de dispreţ, de aroganţă, urina pe zidul Sf. Oficiu, dar era convins de dreptatea intenţiei lui, şi nu trebuie să ne aşteptăm ca magisteriul să controleze aceste lucruri. Infantilismul nu înseamnă încredere. Nu e nimic sfânt sau vituos în infantilism. Un papă l-a recompensat pe Congar (în mod ironic, atrbuindu-i veşmântul celor … gata să îşi dea viaţa pentru învăţătura Bisericii, pe care Congar o relativizase şi şubrezise în orice mod i-a trecut prin minte), dar magisteriul roman nu i-a urmat propunerile (de ex., de ‘ierarhizare’ a adevărurilor, ca ierarhizare a certitudinilor). Congar a fost numai omul unei vremi, şi poate chiar omul vremii, ca şi Pius al IX-lea, ca toţi extremiştii ecleziali, toţi reformiştii sau conservatorii care pornesc şi se întemeiază pe ideea măsurilor administrative, oficiale. Sheen e printre puţinii teologi moderni a căror canonizare să fie demarată (incidentul care a blocat-o rămâne destul de consternant, nu cred că preţuirea excesivă a relicvelor e motivul), dar obştea ‘noilor teologi’ e înafara discuţiilor. Cine vrea, găseşte sfinţenia Sf. Chiril, nu numai a intenţiilor, ci chiar pe a faptelor, însă nu şi pe aceea a aferaţilor. Călugării, preoţii, laicii trebuie să se întemeieze pe unica certitudine, aceea a virtuţilor, pe acribia virtuţilor, nu pe dreptatea unor teze care întotdeauna cuprind numai în mod incomplet istoria. E amintită evlavia lui Mascall, nu şi aceea a atâtor altor teologi, progresişti sau tradiţionalişti. Controversele nu sfinţesc; justeţea teoriilor nu sfinţeşte. Dreptatea partizană nu sfinţeşte. Activismul nu sfinţeşte. Practicismul nu sfinţeşte. De la Rahner au rămas cuvinte patristice; de la cei ca şi Congar, numai strategii de subminare a învăţăturii. Nerecompensat cu pălăria de cardinal, filfizonul Bouyer îi anunţă pe catolici că Missa lor e o însăilare rizibilă (iar pontiful era un naiv manipulabil), dacă aşa au mers lucrurile, Bouyer trebuia să fi acţionat chiar atunci, să se fi dezis, dar nu a făcut-o, iar ulterior le râde în nas catolicilor, înştiinţându-i că rugăciunile lor liturgice sunt nişte improvizaţii, nişte mâzgâleli grăbite, nişte cârpăceli făcute în grabă [1]; aceasta e revanşa postumă a carieristului dezamăgit, nesatisfăcut, otrăvit de orgoliu.
Erezia ritualistă e tratată cu îngăduinţă; aşa se ajunge ca un papă să îi mărturisească unui teolog că nu crede în valabilitatea multor căsătorii. Dar, în aceste condiţii, un botez mai e valid? Dacă o căsătorie în necunoştinţă de cauză e nevalidă, botezul de ce ar fi?
Apatia generează magia; formalismul prevalent a produs magia Sacramentelor, eficienţa mecanică. Depersonalizarea e fără sens, când nu se cere nici consimţământul celui care primeşte Taina. Impersonalitatea răstălmăcită şi formalismul, derogarea de la discernământ, au făcut din Botez o formalitate.
E mai bine să fii apostat, ‘numai creştin nominal’, decât nebotezat? Se poate răspunde cu relativismul sălciu că ‘(aproape) toţi suntem mai mult sau mai puţin păcătoşi’, etc.. Aceasta e înţelepciunea falsă a blazaţilor, a celor care ‘lucrează cu masele’. Dar în acest mod Biserica e transformată într-o organizaţie, apartenenţa devine echivocă, eficienţa devine şi ea echivocă, în ceaţa unui agnosticism practicist.

Vremurile ‘liniştite’, ‘neagitate’, din viaţa Bisericii nu au fost neapărat şi vremuri de prosperitate; dichisul, creştinismul tacticos, conformismul nu sunt neapărat o normă (Iisus era nerăbdător cu tacticoşii, ‘bine instalaţi’, cu ‘religia stabilită’), placiditatea nu e un deziderat, dispar abaterile când au dispărut fie curiozitatea, dinamismul, fie libertatea. Dacă sec. IV e departe de a fi fost o vreme ideală în viaţa Bisericii (câteva confesiuni creştine coexistând chiar în Constantinopol), timpurile de stagnare nu au fost mai bune, iar adesea uniformitatea s-a obţinut cu preţul represiunii. Veacurile apogeului patristic sunt idealizate (pentru că erau secole de criză perpetuă, de fanatizare, etc.), dar şi acelea ‘lipsite de erezii’, terne, pentru că însemnau domnia formalismului şi prevalenţa şabloanelor. După Trent, Biserica a părut, cândva, să suprime crizele interne, dar situându-se în opoziţie (faţă de ‘lume’), ‘făcând opoziţie’, adesea cu obtuzitate şi ipocrizie. Catolicismul anilor ’60 nu s-a substituit din senin Bisericii ‘în ordine desăvârşită’ lăsate de Pius al XII-lea. El preexistase în tranşee. Progresismul anilor ’60 nu a fost născocit din senin.


NOTE:

[1] Aceste dezvăluiri ale lui Bouyer sunt chiar genul de lucruri de aşteptat de la filfizonul infatuat; imaginea unui papă aerian şi naiv, care se lasă în voia maleficului liturgist şef (totuşi, menţinut în funcţie de trei papi, dintre care primul, preconciliar), e de o neverosimilitate stridentă. Papa Paul era italian, un om cu experienţă, şi contrariul credulului dus de nas de liturgistul sinistru; dar cred că se amuza întărâtăndu-i pe mandarini unul împotriva celuilalt. Oricum, dezvăluirile lui Bouyer sunt în linia legendei despre Papa Paul ca prizonier al cardinalilor săi, ca ostatic al cardinalilor malefici. Sarcasmele şi tonul batjocoritor ale lui Bouyer arată, însă, destule despre nivelul duhovnicesc ale acestei cutre nerecompensate îndeajuns. Preotul poate fi o cumătră, la fel ca oricare alt pământean.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu