duminică, 6 septembrie 2015





Bergoglio avertizează împotriva pericolului ‘ideologizării şi instrumentalizării’ Missei tridentine, ca bastion al paseismului, etc.. Dar ar fi echitabil ca acelaşi avertisment pontifical să se îndrepte şi împotriva ecumenismului, a reducţionismului, etc.. Dacă Missa tridentină poate fi ‘instrumentalizată’, la fel poate fi şi ecumenismul (aşa cum se vede chiar şi în teoriile din anii ’80 ale lui Congar: ‘ierarhia adevărurilor’ înţeleasă ca ierarhie a certitudinilor, ca relativizare a ‘treptelor dependente’, ). De formă, denunţarea ‘abuzurilor ecumenismului’ există şi la Kasper; însă nu cred în sinceritatea acestor semnalări (care, dealtfel, rămân mereu foarte generice), de vreme ce nu se întreprinde nimic pentru reprimarea distorsiunilor ecumenismului, etc.. Ecumenismul înseamnă, la un nivel foarte general, o idee, salutară şi ca un corectiv adus triumfalismului sălciu, un antidot (lucru vizibil în urâţenia antiecumenismului). Dar pentru mulţi catolici, a devenit o disponibilitate absolută (se scrie că Roma şi-ar dovedi ipocrizia, dacă ar demite un professor convertit la ortodoxie; dar profesorul nu şi-ar dovedi ipocrizia, dacă ar vrea să rămână la Institutul Pontifical, după ce a abjurat apartenenţa la comuniunea Romei …).
La Congar, ecumenismul e o ideologie. El nu e inspirat de tradiţie (de ex., de obiceiul scolastic de a deriva dogmele din articolele Crezului), ci instrumentalizează tradiţia, şi-o aserveşte. Congar nu era un teolog, ci un ideolog.
Omul care a urinat pe zidul Sf. Oficiu, pe vremea Vaticanului II, era un ideolog, acaparat de nişte teze (încât simpatia lui pentru Reformatori e de înţeles, minus latura mistică).
Aptitudinea unică a lui Congar de a răstălmăci faptele e vizibilă în aceea că, din obiceiul scolastic de a deriva din articolele Crezului celelalte dogme, el nu deduce necesitatea dogmatică a acestora, ci dimpotrivă, relativitatea lor, certitudinea relativă, redusă …. Pentru Congar, ceea ce poate fi dedus din articolele Crezului nu împărtăşeşte certitudinea sau importanţa acestora, ci dimpotrivă, e dispensabil. ‘Ierarhia adevărurilor’ nu era o ierarhie valorică. ‘Ierarhia adevărurilor’ nu măsoară distanţa de la dogmă la opinie, de la absolut la relativ. Or, Congar întemeiază o strategie de subminare a integrităţii doctrinare a catolicismului, pe această răstălmăcire, pe acest tertip. ‘Scolasticii făceau la fel.’ Nu, dimpotrivă. Ei înălţau celelalte dogme în unitatea adevărului, aducându-le pe toate în sfera Crezului, în cuprinsul său. Dar Congar e un ideolog, care înhaţă ceea ce îi serveşte.
De ex., se pretinde că umilirea comentatorilor Sf. Toma e justă, fiindcă aceştia şi-au substituit propria gândire, aceleia a maestrului. Dar când isihasmul e prezentat drept concluzie a teologiei capadocienilor, iar unele divergenţe sunt semnalate, legitimitatea isihaştilor nu e şubrezită, şi nimeni nu se gândeşte că aceştia ar merita soarta comentatorilor tomişti.
Poate că tomismul sec. XVI nu e întocmai cu gândirea Sf. Toma; dar doctrina isihaştilor e întocmai cu teologia capadocienilor? Aici nu a survenit nicio prestidigitaţie? Iar detronarea autorilor tomişti de manuale a adus, oare, restaurarea tomismului iniţial? Incriminarea comentatorilor s-a făcut în numele infidelităţii lor, şi a revenirii la tomismul autentic. S-a întâmplat aşa? Oare subminarea neoscolasticii nu a fost, şi ea, ‘ideologizată şi instrumentalizată’?
Chiar şi în sec. XXI, Ratzinger penaliza greşelile neoscolasticii. Care au fost alternativele, ‘mai eficiente’, ale teologiei ultimei jumătăţi de veac? Care e acea filozofie creştină nouă, mai eficientă, care a înlocuit neoscolastica? Odată nimicită neoscolastica, discreditată, cu ce a fost înlocuită? Ce altceva mai bun s-a găsit? Eu cred că, în deceniile de după Vaticanul II, mai ales ‘actualizările’ au fost amplu ‘ideologizate şi instrumentalizate’.
Comentatorii din sec. XVI nu sunt mai puţin tomişti, decât e Sf. Grigore al Tesalonicului, reprezentantul teologiei capadocienilor.

Ideea ecumenică nu merită compromisă sau repudiată. Ipocrizia sau graba sau iraţionalitatea nu trebuie să compromită luciditatea. Dar nici nu trebuie luată ideologia drept mandat conciliar.
Un exemplu de ecumenism ideologic survine în articolul lui , unde autorul cere ca tradiţia interpretativă a Bisericilor ortodoxe să nu fie desconsiderată; dar îndemnul e valabil şi în alte registre: nici ortodocşii să nu desconsidere tradiţia interpretativă catolică, şi nici catolicii să nu-şi desconsidere sau bagatelizeze propria lor tradiţie interpretativă, să nu se dezică de ea în numele mimetismului.

Un exemplu de ideologizare şi instrumentalizare e şi situaţia în care autoritatea neoscolasticii, a ‘şcolii romane’, e prezentată ca rezultatul politizării, al ideologizării, ceva simplu în esenţă, uşor de circumscris, o contextualizare la îndemână, responsabilitatea revenindu-le pontifilor care au împuternicit această ‘şcoală romană’. Totul e redus la un resort decizional elementar; în altă ordine de idei, eşecul, falimentul ‘şcolii romane’ e menţionar tot ca ceva ştiut de toţi, indiscutabil. Care e măsura acestui eşec, cum apar rezultatele ‘şcolii romane’ în plan relativ, prin compararea cu eficienţa a ceea ce i-a urmat, nu mai e discutat. Succesul filozofic apare ca un succes de public. Neoscolastica nu a convins ‘publicul larg’. A greşit, neplăcând publicului. Nimeni nu pare să se întrebe dacă insuccesul ‘şcolii romane’, relativ, nu e preţul consecvenţei, nici dacă succesul, prezumtiv, al ‘Noii teologii’, nu are preţul elasticităţii echivoce …. Important trebuia să fie dacă neoscolastica era adevărată, nu dacă se conforma normelor publicului …. Teologii moderni înşişi se comportă ca un public. Adevărul neoscolasticii nu e discutat, sau precizat. Politicile, metodele, măsurile ecleziastice, imixtiunile, etc., sunt altceva. Dar: era neoscolastica falsă, descalificată din cauze filozofice?
Azi, autoritatea neoscolasticii e înfăţişată în mod simplist şi ideologizat. Ea nu e arătată ca provenind dintr-o mişcare intelectuală creştină mai amplă, dintr-un deziderat general, împărtăşit, ci ca o anomalie a dirijismului. Se afirmă că nu numai exclusivitatea, dar şi proeminenţa ei erau artificiale. Dar Claudel, Gilson, Chesterton au beneficiat de mişcarea tomistă susţinută de neoscolastică. Beneficiarii acţiunii neoscolasticii au denunţat, mai apoi, aristotelismul.

O altă ideologizare o întâlnim în cazul a ceea ce Crouzel numea integrismul unor reformişti, paseismul; aşa, în prestidigitaţia lui Congar, avansul doctrinar al Bisericii poate fi suprimat, luând ca etalon absolut o anumită epocă a Bisericii. În sec. XX, Biserica s-a dezis de patru veacuri de cultură teologică, de epoca post-tridentină. Paseismul le serveşte pentru a suprima ceea ce le e neconvenabil. Veacuri de înaintare sunt abjurate ca fiind nelegitime. Progresismul e, când îi convine, integrist. Acolo unde ortodocşii denunţă influenţe străine (‘robia’ manualelor protestante), catolicii (şi protestanţii, poate în aceeaşi măsură) se dezic de continuitatea propriei evoluţii, poate şi din dificultatea de a distinge între teologie şi viaţă culturală. Pentru tendinţa majoritară a catolicismului contemporan, şase veacuri de teologie, din sec. XIII până la mijlocul sec. XIX (cu cei câţiva ‘teologi alternativi’), sunt un pustiu. Putem adăuga că aceia care profesează admiraţie pentru nişte scolastici din sec. XIII fac tot ce pot ca să estompeze prestigiul Conciliului din sec. XVI, văzut, de această dată, ca realizare a scolasticii de sec. XVI. ‘Integrismul patristic’ al schismaticilor li se pare nobil şi indiscutabil. Dar dacă autorii ruşi din sec. XIX sunt veneraţi ca Părinţi moderni, aproape de zilele noastre, titlurile acordate unor autori apuseni, de Învăţători, sunt lipsite de un ecou bibliografic real, nu duc la cuprinderea lor în fluxul discuţiei teologice contemporane. Zilele acestea, cine-l citează pe Sf. Alfons? Ni se atrage atenţia că avem ce învăţa de la schismatici (o fac şi Bergoglio, referitor la Liturghie, şi Gargano, referitor la exegeză …), dar rămâne neexprimat ce am avea de învăţat de la Sf. Anselm, de la Sf. Albert, de la Sf. Alfons. Catolicii contemporani lasă impresia că le displace Tradiţia proprie (la care se referă, ocazional, în termeni seculari, cu un familiarism insipid …). Catolicii sunt blazaţi. Ascetica occidentală e ignorată. Patrologia ‘noilor teologi’ a devenit pretextul lichidării a şase-şapte veacuri de gândire catolică, de la scolasticii majori la Vaticanul II. Nu trebuie crezut prea mult nici în echitatea şi cinstea revizuirilor, nu trebuie supraestimată cinstea revizioniştilor; la aproape patru decenii de la începutul Vaticanului II, prefectul Congregaţiei şi-a folosit rolul pentru a defăima neoscolastica (lichidată de mult), dar când a trebuit să indice care cercetări mai noi îl exonerează pe italianul ale cărui teze fuseseră condamnate de acelaşi Sf. Oficiu cu mai mult de un veac înainte, nu e indicată nicio lucrare. Catolicismul continuă curba emancipării, din ură de sine.
Poate părea o ipocrizie să avertizezi împotriva ‘ideologizării şi instrumentalizării’ Missei tridentine, câtă vreme Vaticanul II, ecumenismul, teologia istorică sunt instrumentalizate cotidian.
Mult din catolicismul contemporan operează în termeni de surogate şi substituiri.
Probabil că una din iluziile progresiştilor postbelici a fost caracterul dat al ceea ce li se părea bun în catolicismul existent. Ei vroiau să corecteze existentul, dar l-au lichidat. Vehemenţa lor provenea din iluzia trăiniciei. Vrând să seducă, au fost seduşi. Lumea i-a convertit, înainte de a converti ei lumea.

Ici şi colo, se gândeşte bine în termenii scolasticii din sec. XVI, ai ‘tomismului simplu’. Depinde de cei rezonabili ca aceste elemente pozitive să aibă o urmare. O eventuală revenire nu se va face prin ‘convingerea de adevăr’, ci tot prin mecanismele culturii, prin mimetism, etc.. Nimeni nu ‘e Biserica’; ceea ce înseamnă şi o dezamăgire, şi o despovărare. Nimănui nu i se cere să acţioneze ca şi cum ar fi Biserica, exponentul ei unic. E posibil ca cei care au corectat definiţiile magisteriale ale altora să îşi aibă propriile idei ajustate în mod similar de alţii. Cei care ignoră, pot fi ignoraţi. Indiferenţei i se poate riposta cu indiferenţă. Gânditorul îl poate prefera pe Ioan al Sf. Toma, lui Balthasar. Toate rămân, la nivelul experienţei, ‘jocuri umane’, strategii. De la un nivel, moda nu e cu adevărat constrângătoare, poate fi subvertită, şi demascată.
Ierarhilor dispuşi la cele mai imprudente efuziuni ecumeniste le ia ani ca să afle adevărul despre un ins ca Maciel … (fiind apoi lăudaţi pentru expeditivitatea demersurilor, şi pentru curajul demonstrat; parcă în cazul episcopilor tradiţionalişti represaliile au fost ceva mai prompte …), Roma rămâne o maşinărie administrativă, iar instinctele pontificale ale episcopilor ei rămân foarte nete, încetineala absurdă a corectării anomaliilor celor mai evidente nu prea scandalizează. Ei se gândesc mult când e în joc soarta unui scelerat, nu şi când e aceea a unor veacuri de cultură.
Vandalizarea culturii catolice e îngăduită cu o laxitate surâzătoare; demascarea unui poltron ia multă vreme.
Pentru ‘a înţelege’, contemporaneitatea trebuie educată, nu flatată. Ipoteza progresiştilor a fost aceea că ‘omul de azi’ nu trebuie educat, iniţiat, ci flatat. Că identitatea Bisericii nu e istorică, documentabilă, ci ‘esenţială’, desemnabilă oracular, sibilinic.

Aş afirma că dominicanul Congar era un om cu multe laturi dezamăgitoare. Ipostaza de ‘ideolog iluminat’ e relativ frecventă şi în medii seculare. Adică activismul său febril nu îl exonerează, nu îl absolvă de faptul de a fi fost un ideolog febril. Există ideologi febrili, ‘convinşi’, şi în mediile seculare. Nu e deajuns ‘să fi crezut sincer’, să fi fost convins. Convingerea cuiva nu e măsura adevărului. Totul, la Congar, pare să fie exterioritate, ideologie, strategie. De ceva mai înalt nu părea capabil. Gândea ca un jurist, şi e un exemplu al ‘mentalităţii juridice’. Ce profunzime au ideile lui? Sunt sloganuri, pe care le susţine cu răstălmăciri ale faptelor; raţionamentele lui sunt pledoarii, lipsite de cinste, şi poartă amprenta firii lui, dispreţuitoare, astringente, antipatice, iar ecumenismul postconciliar poartă, la rândul său, amprenta revanşei acestui înăcrit. Congar era profund indiferent la direcţia teologică a creştinismului, iar pretinsa lui îngrijorare, la sfârşitul anilor ’70, pare ecoul aceleia, la fel de sterile, a lui Luther.
Preocuparea lui a fost dezarmarea catolicismului. Ecumenismul în care partenerii nu au aceeaşi disponibilitate, în care irenicismul suplineşte gândirea, iar scopul dictează raţionamentele, e o formă de haos. ‘Generozitatea ecumenică’, dacă scurtcircuitează gândirea, nu poate fi decât ideologie.

Când Ratzinger se prevala de ‘exigenţele omului de azi’, flata exigenţele subiective, aşteptările, pretenţiile; iar ‘omul de azi’ simboliza studenţii teologi germani din anii ’60. Oare Vaticanul I răspundea exigenţelor ‘omului sec. XIX’? Oare Trentul răspundea exigenţelor ‘omului sec. XVI’? Există în revendicările ‘actualizării’ o trăsătură net ideologică.
Care dintre intelectualii catolici, neteologi, deplorase caracterul nesatisfăcător al teologiei preconciliare?
E una să răspunzi exigenţelor presupuse ale ‘omului de azi’ (aşa cum făcuse Chesterton), alta să fetişizezi şi teoretizezi aceste exigenţe.
‘Omul de azi’ nu e numai îndreptăţit să ceară; e şi apatic, şi neinstruit, şi mediocre educat, şi îndreptăţit să înveţe.
Creştinismul nu a răspuns în acest mod exigenţelor intelectualilor păgâni.
Ceva e adevărat sau nu; nu modern, sau nu. Ratzinger a insistat ulterior asupra adevărului şi a relativismului, dar începuse prin a deschide larg posibilitatea relativizării în numele ‘semitonului modern’.
Cât interes a vădit catolicismul postconciliar faţă de ‘problema harului’, chipurile nerezolvabilă în termenii neoscolasticii?

Comensurabilitatea laborioasă nu înseamnă incomensurabilitate.

Vaticanul II, şi pontificatele care i-au urmat, i-au lăsat pe catolici să fie aşa cum sunt. Biserica e şi imagine a lumii existente, reale.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu