duminică, 20 septembrie 2015




Pe de o parte, imprecizia (‘unele situaţii …’), echivalarea moralei cu legea civilă (dezagregarea ‘consimţământului’ ca fapt juridic devine invalidarea lui ca fapt moral, descoperim despre consimţământ că nu mai e deajuns, abia când procesele , ideea că morala trebuie să urmeze legea), premisa că scâlcierea ‘consimţământului’ e justă, că ceea ce e consimţit e deasemeni viol, pe de alta, ideea absurdă că maximalismul moral al legii serveşte interesul tuturor (ceea ce e lege nu mai e morală, legea nu e morală, deontologie, imperativ sau posibilitate, alegere), ignorarea posibilităţilor deschise ipocriziei, delaţiunii, manipulării, etc.; sunt în joc atât legalismul apusean, cât şi ‘optimismul juridic’, echivalarea jurisprudenţei cu moralitatea, ideea legii desăvârşite, şi vechea aversiune catolică faţă de ‘libertatea de conştiinţă’: tutelarea, manipularea, dat fiind că, pentru astfel de maximalişti, situaţiile complexe nu există, ele trebuie să poată fi formulate integral în termeni juridici, pentru aceeaşi înălţare a ‘victimei perverse’, ambigue, complice, dizolvarea principiului consimţământului nefiind o derivă a justiţiei americane. Când cineva nu-şi mai asumă consimţământul; frapează profundul nerealism pervers, intransigenţa puritană, formalismul, dar slujite de o exprimare vagă, grandilocventă, găunoasă, deliberat generală, şi de recursul comod la o retorică puerilă (nimic nu trebuie raţionat, pentru că e evident, se afirmă de la sine), iar la emitentul acestor inepţii halucinante au dispărut de mult analiza operelor sau a comentatorilor, declinul e vechi, e o regresie, manifestată ca absurdităţi penibile (ironia dumnezeiască pe muntele Sinai, răstălmăcirea ‘Meditaţiilor’ ca … autobiografie şi ca o formă de cult de sine …), o îmbâcsire, o troglodire. Nu era limpede când nu e valabil consimţământul, nici la ce necumpătări se referă neghiobul, dar era limpede că justiţia civilă trebuie să poată interveni chiar în absenţa acuzaţiei ‘părţii vătămate’. Rolul justiţiei devine de a implementa, preventiv, ‘castitatea’. Adică o formă a dreptului islamic. Abuzurile care ar deriva nici nu meritau menţionate. Important e că ‘violul consimţit’ e tot viol, iar legea trebuie să îl protejeze pe cetăţean de propriile înclinaţii, etc..
Relevant, peroraţia era mutată prompt în domeniul ‘binelui aparent’, cu cimilituri sălcii, etc., ‘datoria societăţii de a aduce ignorantul la cunoaşterea interesului propriu’, colectivismul supravegheat de ‘teoreticienii moralei’ (dat fiind că judecătorii americani sunt foarte receptivi la raţionamentele lui Platon), şi cu ideea că poţi să legiferezi numai un element (sexualitatea), fără o idee despre principiu (cumpătarea), şi că legea trebuie să hotărască binele persoanei, că revine tribunalelor dreptul de a interveni în practicile consensuale; dar cele mai enervante erau rigiditatea (consimţământul are valoare discutabilă, dar violul e o categorie juridică imuabilă, indiscutabilă, fundamentală) şi imprecizia (în ce mod e disecat consimţământul în tribunalele americane?-e această dezagregare o evoluţie bună, din punct de vedere raţional?-în care situaţii anume consimţământul nu mai are semnificaţia care îi era atribuită?-ce are legea seculară, din tribunale seculare, cu păcatele analizate odinioară în manualele scolastice?-e de dorit ca acestor păcate să le corespundă o pedeapsă?-tot acest haos de generalizări şi indignări, cu o revendicare platoniciană explicită, şi cu afirmaţia şocantă că existenţa consensului e înafara moralei, iar lipsa de cumpătare trebuie judecată la tribunal. ‘Cumpătarea’ înseamnă numai evitarea excesului, abţinerea de la exces; privarea nu e necumpătare.
Într-un cuvânt, o mentalitate islamică, aparent medievală (dar, de fapt, ţinând de exaltarea victimizării, de fetişizarea ‘victimei complice’), ignorând elasticitatea cazuisticii, morală cu bocancii, morala lui Trăsnea, de o obtuzitate iresponsabilă.

Ieri, joi, mi-a făcut bine să citesc câteva lucruri, deşi dezlânate, despre Cuv. A. Boca, pentru că seara m-am gândit la progresiştii ‘mei’, la cuvintele sau gesturile lor.

Unii smintiţi sunt foarte mulţumiţi de modul cum evanghelizează ruşii, fără ‘compromis’, nesolicitant. De fapt, ceea ce îi reproşează Papei mocirla, în mai multe rânduri, cârtitorii, e intelectualitatea: nu că e exprimat confuz, etc., ci că ei nu pricep …. Asta poate să arate ceva despre nivelul lor. Când nu le convine, surzesc. Aceşti hidrocefali care se cred eroici, dârji.

Când se scrie: ‘în principiu’ şi ‘în practică’, nu se menţionează al cui e principiul.

Descartes propune un experiment mintal, un model, nu o mărturie. Şi e bizar când un … catolic jubilează că … autorul ‘Meditaţiilor’ ‘nu mai există’ (el nu a scris: ‘trăiesc în corp’).

Prin ce poate subiectivul să nu fie arbitrar, care e obiectivitatea individuală. O perspectivă e obiectivă, dar nu e consensuală, reductibilă la silogisme consensuale.

Ideea era că l-a răstălmăcit pe Royce, că vehiculează ceea ce nici nu a priceput, că filigranul, arta îi scapă. Mixtura de mediocritate şi ambiţie, de provincialism dezarmant, tern, anost, şi iluzii intelectuale; dar cea mai evidentă e delăsarea, negljarea operelor Sf. Toma şi a comentatorilor acestuia …. E un regres, un declin.
Urât e tocmai recursul la lege, la pedeapsă, cu şuntarea înţelegerii, a analizei psihologice, a exemplelor, a subtipurilor, a complexităţii. ‘Consimţământul’ nu e criteriul desăvârşit. Care altul e? Criminologia lui e aceea de paracliser sau de ţoapă: lipsa castităţii (un fenomen apusean modern, nu-i aşa?) duce la violuri …. Aceasta e criminologie de paracliser (la fel cum misticismul a fost elucidat suficient de … James). Însăşi această ingenuitate oţioasă e derizorie. Pentru ţârcovnicul intelectualizat, afemeiaţii sunt … violatori potenţiali; de aici, până la tratarea lui Turing, sau lobotomizare, mai e un pas …. Libertinii trebuie stâlciţi. Ideea e de a pedepsi; psihologia, criminologia lipsesc în această logică greoaie, stupidă. Pentru ţârcovnic, există perversiune şi pedeapsă (şi zootehnia virtuoasă).
Pentru neghiob, legea nu e o unealtă a contractului social, un mod de a asigura nişte drepturi şi libertăţi (sugerate de … revoluţiile burgheze, ca să reiau marota altui agitator), ci e impunerea ‘binelui’, aşa cum îl definesc infailibil ‘elitele intelectuale’. Nu există, în mintea lui mohorâtă, vreo relativitate, etc., ci perversiunea şi pedeapsa. Nimic despre educaţie, idealuri false, consumul de violenţă, îndoparea cu lozinci, ci ‘castitatea’; când i se cere să fie coerent, recurge la o diversiune, confundând ‘toate elementele’ cu cinstea. Confundă ‘ceea ce duce la’, cu ceea ce e urmat de …; e neinteresat de tipare de personalitate, de educaţie, de modele …. Libertinismul nu duce la viol, mai mult decât celibatul, la pedofilie sau la invertire; dar pot să existe tipare, tipuri ale personalităţii. Cumpătarea e confundată cu privarea, cu abţinerea. Cel care se abţine, e cumpătat. Comportamentele sexuale trebuie controlate de stat. ‘După’, ‘urmând’, înseamnă ‘din cauză că’, aşa, în abstract, teoretic. Trebuie recurs la … prezumţia de vinovăţie, chiar pentru lucruri consimţite, în absenţa plângerii, a răului resimţit. Libertatea de conştiinţă e negată cu raţionamentele lui Platon. Legea pedepseşte păcatul, nu încălcarea contractului social raţional.

Seara, la 9 ¼: vraiştea găsită; şleampătă şi toantă. Distructivitatea. Festele răutăţii senile.

Contează concizia la care se ajunge, nu puţinătatea.

Episcopul semnalează eşecul interpretărilor alegorizante şi didacticiste ale lui ‘Cereno’, simbolul subconştient.

‘Cauzarea’ nu înseamnă numai cauzare fizică. Cred că se confundă (sau se amalgamează) metafizica cu teologia, iar metafizică se poate face aşa cum o făcea încă Aristotel, nu e nevoie de altceva, sau de mai mult, încă Aristotel gândea nevăzutul, nematerialul.

Necesitatea analizei stricte.

Atât catolicismul, cât şi filozofia merită o acurateţe superioară, acribia, nu cârpăceala şi dezlânarea mediocrilor.

Sb. seara, frapat de falsitatea acelor rânduri pline de înţelepciune mimată, despre har, etc.; în general, tonul e sentenţios, afectat, ‘bătrânesc’, mimând înţelepciunea. Condescendenţa e ubicuă, iar când ceva îi displace, există insinuarea că alţii se înşeală, greşesc. Întotdeauna ifose, pedanteria afişată, de ins tipicar şi chibzuit, care ţine să apară ca atare. E fie profesoral, fie condescendent. Crede că face ‘filozofie romantică’ (adică apodictică, de fapt epigrame dezlânate). Există adesea ceva imbecil la aceia care explică, sentenţios, înţelepţeşte, detaşat dar convins, în ce mod lucrează harul ….

Pilaf & lactate & harbuz.

Dezarmarea, descurajarea, demoralizarea.

Ceea ce amorţeşte mintea şi distorsionează înţelegerea.

Există o eficienţă a acţiunilor, chiar dacă alegerea lor nu a fost una meritorie, sau cea mai meritorie; eficienţa acţiunilor virtuoase (cei care lucrează virtutea, chiar dacă nu pot să îi îndrume pe alţii, îi îndrumă greşit, pentru că nici ei nu au înţelegerea corectă).

Vin. seara, 1,4 mil., şi 230 & 270 & 54 & 20 mii [ed. & ţigări, icetea & bilete & prânz & cafele].
Blondă: luni, vremea & marţi, strugurii & azi.
Vin. seara, mai am 15 & 1 mil. din leafa precedentă, şi 6,8 mil., din cele 10,9 mil. (marţi).
Sb., 50 & 120 & 304,2 & 150 mii (roşii & brânză şi smântână, 1,2 kg. & orez, cârnaţi, pâine, suc & ţigări).
Dum., 40 & 100 & 150 mii [cola & ziarul & ţigări]. Vin. seara, 325,4 mii [orez, pui, pâine, cafele].

E relevant că sărmanii refugiaţi nu se mulţumesc cu orice, nu vor ‘state de tranzit’. E o invazie a lăcomiei, a pretenţiilor, nu a adăpostirii. Eu nu cred că e refugiu, ci invazie. Fugarii nu se refugiază ‘oriunde’, nu se mulţumesc cu orice, au standarde. Ei nu aleg state islamice.

‘Ştii cum e la mine …’—resemnarea, suspinul, plictisul, apatia, existenţa ca povară ternă, obtuzitatea. Cotrobăirea, uităturile maniacale, piezişe; vin., vraiştea. Renghiurile, cu toată prudenţa mea. Slinul ubicuu. Îndârjirea maniacală (ceaiul). Nesimţirea. Salata, ieri, roşia alterată. Încrederea, ieri. ‘Vina’, culpabilizarea, lovirea cu vina …. Cremenea. Formalismul, conştiinţa, disonanţa şi simţirea răului, deosebirea dintre simţirea greşelii, şi disonanţă, obroc, artificialitatea poverii, reflexul şi corelarea, alte simptome.
Reflexele de animal, culpabilizarea, minciuna, ariditatea mohorâtă, sentimentul de ceva fals, reaua credinţă stridentă, distorsionarea, malformarea. Încrâncenarea, crisparea aceea de animal ranchiunos, în stare de orice. Încercarea ticăloasă de a cumpăra, cu indiferenţa faţă de viaţă. Aceste situaţii de malformare mohorâtă, crâncenă. Condescendenţa şi vanitatea, existând Sacramentele, Missa, Biblia: nu e numai bârfa, ci şi nesimţirea, obtuzitatea, mersul acela sinistru, degetele fluturate, admonestările. Jeturile de bârfă puturoasă, de ticăloşie vanitoasă şi clocită, condescendenţa, surditatea, mersul şleampăt, invidia intensă, pizmuirea, distructivitatea, renghiurile, ignorarea formei (deşi …). Laşitatea şi neasumarea. Precizia. Ingenuitatea culpabilizării, minciuna sfruntată, negarea.

Cunoaşterea e relaţională; nu unele din formele ei sunt relaţionale, ci cunoaşterea însăşi. Cunoaşterea e o formă de relaţionare (ca atare, nu îl poţi cunoaşte pe Dumnezeu, fără să îl iubeşti). Dar agentul relaţionării nu e intelectul pur, ideal, impersonal.

Idealul creştin ar trebui să fie discernământul, nu severitatea (pedeapsa, legalismul). Oţărâţii pornesc de la ideea că normele, legile sunt perfecte, iar realitatea ‘nu le corespunde’; dar nu sunt. Severitatea e o formă de furie.

Întotdeauna, îndreptăţirea, superioritatea (alţii se văicăresc, însă …), inechitatea (dim., fatalismul, crisparea, rigiditatea morbidă, indiferenţa: năvala matinală era ‘legiuită’, cu toate că reproducea întocmai pe aceea a cumnatei detestate).

Sihaştrii idealizează; lipsa experienţei estompează noţiunile, estompează urgenţa. Nu te încrede în mintea altuia mai mult decât în mintea ta, dar încrede-te în mintea ta, lucrează, discerne. (Discernământul bigoţilor e delegat în mod oţios, în mod culpabil, pentru că e necritic, aprioric, amorţit.)

Cei care nu gândesc pretind prerogativele gândirii. Lenea de a gândi pretinde egalitatea cu gândirea.

Simpatia sihaştrilor e generică, pentru că e îndepărtată. Nu îi poţi cere sihastrului norme sau reţete de relaţionare.

Absenţa psihologiei, a imaginaţiei (ariditatea), ideea că omul îşi gândeşte viaţa în impersonalitatea, schematismul şi convenţionalitatea şabloanelor convenabile pe care le declară. Această completă ‘surditate psihologică’, lipsă de empatie, simplismul, pândirea ocaziei de a se slăvi. Pentru cel lipsit de empatie, toate situaţiile sunt ocazii de îndreptăţire, se subliniere vanitoasă a superiorităţii proprii, pozează mereu, incapabil să se uite, să se obiectiveze, să empatizeze, să relaţioneze, speculând veşnic ocazia de a părea superior, de a domina, pândind mereu, cu meschinărie, posibilitatea de a se înălţa pe sine …. Absenţa psihologiei duce la incapacitatea de a se investi. Nimic nu e dezinteresat, totul e o tactică meschină. Caritatea înseamnă această uitare de sine, această focalizare asupra celuilalt. Dar ariditatea e îmbâcsită. Sufletele sunt aride, încremenite, pentru că sunt îmbâcsite. Însă patimile acestea nu fac obiectul determinării stricte, ale definirii limpezi, în discursul moralismului obişnuit.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu