duminică, 27 septembrie 2015

Stricteţea inechitabilă




Reputaţia Vaticanului II a fost subminată, şubrezită, erodată activ de chiar spiritul conciliului: Ratzinger criticând documentele Vaticanului II, obiectându-le una şi alta, sau Burke criticând atenuarea teocentrismului (?) în forma obişnuită a ritului apusean, nu sunt mai onorabili decât Lonergan şi Rahner criticând ‘HV’. În plan general, e aceeaşi instrumentalizare a eclezialului, demarată la sfârşitul Evului Mediu de Hus şi de dizidenţii englezi, continuată de Reformatorii sec. XVI, apoi de jansenişti, galicani, etc.. Toate acestea sunt simptome ale declinului existenţei religioase. În lipsa sfinţirii, intelectualii (şi, pe urmele lor, pleava) rămân cu Biserica, cu evaluarea, cu obiecţiile. Spiritul conciliului, ca legitimare a obiecţiilor, a fost rezultatul unui declin. În epoca jurnalelor, a eseurilor, a gazetelor, acest ‘spirit al discuţiei’ a luat aspectul cunoscut. Aşa, Vaticanul II în litera lui nu a mai fost înţeles ca un fapt împlinit, ci ca pretext pentru prestidigitaţii, obiecţii, etc.. Sunt ifose clericale. Sunt roadele accediei intelectualilor.
Unii au faţă de documentele Vaticanului II o severitate inechitabilă, injustă: pe de o parte, documentele sinoadelor precedente nu sunt nici ele deasupra reproşurilor, câteodată reflectă şi ele compromisuri, acorduri, formulări discutabile (sau stângace), dar nimeni, nici la vremea respectivă, nici mai apoi, nu le-a disecat în acest mod necruţător, necaritabil, iar pe de altă parte niciun alt sinod nu a mai fost discutat atât, analizat, tocat, etc.. Vaticanul II e disecat cu o stricteţe nerezonabilă.
Perfidia, ipocrizia unor englezi: anglicanul care, neavând ce obiecta Neovulgatei din punct de vedere filologic, îi obiectează … creşterea distanţei faţă de Septuaginta, faptul că e mai îndepărtată de Septuaginta decât Vulgata (dar chiar principiul Sf. Ieronim a fost unul filologic, ca şi al Sf. Lucian, spiritul de probitate filologică, restituirea ‘adevărului evreiesc’). Sf. Ieronim nu a tradus Septuaginta în latină. Tendinţa celei mai bune biblistici apusene a fost să utilizeze Vechiul Testament evreiesc.
Anglicanul e unul dintre cei care s-au convertit ca să dea lecţii. Propria lui cultură e derizorie, iar mai nou îşi întregeşte arsenalul cu bârfele despre Villot. (O minte atât de perversă, de strâmbă ca a anglicanului rămas schismatic îmi amintesc să mai fi întâlnit numai la Păr. Jaki, ale cărui gânduri scrise musteau de obiecţii colţuroase şi de venin, dincolo de obiecţii fiind numai … arianul Newton, Newman, Duhem.)
Recenzând o lucrare a lui Marini, anglicanul îşi trădează propria incultură când îi reproşează acestuia că nu îi citează pe doi englezi şi pe Ratzinger; cunoştinţele anglicanului se limitează la ubicuul … Dix.
Cred că îmi displace o literatură în care Fotie e exonerat, iar Marini, blamat, insultat.
Burke afirmă că teocentrismul Missei tridentine a fost redus la minim în forma obişnuită actuală; dar amintindu-mi că alţii reproşau similitudinea cu slujba reformată, nu cred că reformaţii ar păcătui prin … absenţa teocentrismului.
Citind despre Villot, găsesc că greşeala Papei Paul a fost permisivitatea faţă de buruienile schismatice tradiţionaliste, faptul că a îngăduit crearea unei enclave schismatice (autorităţile n-au fost mai nedrepte cu Lefebvre, decât cu Hus); o comparaţie între Lefebvre şi alţi episcopi, schiţată de cineva, arată tocmai că nu motivele religioase l-au determinat să declanşeze schisma, sfidând în orice mod Roma. Erau alţii ‘mai îndreptăţiţi’, dar n-au făcut-o.
Biserica e condusă de episcopi, nu de teologi, iar cei de la Vaticanul II au decis într-un anume mod; chiar dacă latina lor lăsa de dorit, nu cred că erau mai derizorii decât episcopii din sec. XIX, sau XVI, sau XV, sau XIII, etc..
Referitor la forma obişnuită a Missei, Iisus alegea să prânzească printre cei mai puţin pompoşi şi virtuoşi. Era mai adesea la masă cu vameşii, şi nu a dispreţuit afecţiunea necumpătată.
Papa Paul a fost imprudent îngăduind alcătuirea unei rezervaţii liturgice, pentru că a lăsat cale liberă interpretării că forma obişnuită a Missei nu e rezultatul reformei votate de Conciliu, dar o altă formă; coexistenţa celor două forme poate sugera că cea obişnuită e una ad hoc, improvizată în grabă, însăilată. Greşeala a fost nu de a îi da prea multă libertate lui Villot în gestionarea disensiunii cu Lefebvre, ci prea puţină. În logica evoluţiei organice, forma nouă, fiind reformarea celei preconciliare, o înlocuieşte. Menajarea paseismului, părând să justifice acest paseism, a deschis drumul schismei. Forma obişnuită trebuia asumată deschis, explicit, de toată Biserica, fiind acea formă oferită drept cult de Episcopul Romei, de toţi ceilalţi episcopi, de preoţii diecezani, de iezuiţi şi de majoritatea preoţilor călugări, inclusiv câţiva sfinţi. Ceea ce a fost bun pentru sfinţii care mai trăiau în anii ’70, pentru teologii care trăiau în anii ’70 şi ’80, trebuia să fie asumat deschis şi explicit, ca un criteriu de excludere. Forma obişnuită a Missei nu poate fi, în acelaşi timp, pentru unii, de un teocentrism redus la minim (Burke), pentru alţii, ‘prea semănătoare cu slujba reformaţilor’.

Ieri şi azi (vin.), patru idei în legătură cu Vaticanul II: pentru Tresmontant, Vaticanul II a fost un conciliu întrunit în Sf. Spirit. Acelaşi autor sesiza şi cita esenţialul documentelor; cita documentele, sesizând esenţialul. Suntem de o stricteţe inechitabilă şi întărâtată. Subminarea, reputaţiei Vaticanului II vine din acelaşi spirit al conciliului, generalizat, activ deopotrivă în progresişti şi în tradiţionalişti.
Chiar ‘filozofia numitorului comun’, a catolicismului, nu înseamnă o triere pedantă, o asamblare filologică, un algoritm, o algebră, ci presupune sfinţenia, comuniunea, credinţa trăită, viaţa de credinţă (sau, dacă doriţi, atributele catolicităţii).
Aş propune într-o formă explicită, sau aş reitera (ceea ce a fost propus într-o formă implicită): principiul discernământului.

S-a presupus că formalizarea modului de alegere a episcopilor, a papilor (renunţarea la alegerea locală directă), a instruirii preoţilor, nu schimbă nimic, sau e un progres. Niciunul dintre Sf. Părinţi nu absolvise vreo instituţie superioară de învăţământ teologic, cu programă, etc.. Ne închipuim câte cunoştinţe de liturgică, de cântare, etc., aveau preoţii obişnuiţi, câtă ‘erudiţie a tipícului’.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu