duminică, 27 septembrie 2015




O povestire magistrală a lui Eugen Barbu, citită marţi dim., amintind puţin de ruşi (prin milă).

Umanismul Sf. Pavel: ‘toate sunt ale voastre’.

Imaginea penibilă a Papei Paul susurându-i făgăduinţe lui Atenagora. Primul se simţea ca întrupând o religie, promiţând ceea ce e de nepromis.

Poate că revoluţiile burgheze sunt cele care s-au născut din fanatismul averii.

Îngerii trebuie înţeleşi drept lucrări ale lui Dumnezeu; ‘păcatul de la început’ tocmai asta arată: nu e un eveniment cronologic, mitologic, ci o explicare a ceea ce e neconform planului lui Dumnezeu. Îngerii nu sunt fiinţe mitologice; latinii au insistat asupra etimologiei cuvântului. Sunt lucrările, acţiunile, orânduielile din creaţie, ‘funcţiile’, dinamismele, ierarhiile, ca la Sf. Pavel …. Ceva în aceste structuri dinamice ale creatului ‘a păcătuit de la început’. Aşadar, nu e un eveniment istoric, ceva din timp. Structura dinamică a creatului e duală. Tocmai dacă ne gândim la semnificaţia numelui îngerilor, la etimologia cuvântului, ajungem la depersonalizarea corectă. Ceea ce afirmă Catehismul e că ‘îngerii căzuţi’ sunt morţi, sau ca şi morţi. (Greşeala e tocmai încercarea de a face psihologia îngerilor, de a îi antropomorfiza, când ei sunt stihii.) Un înger e ‘ceva trimis’, nu cineva. Ei nu sunt fiinţe, ci delegaţi, lucrări delegate.

Dependenţa omului nu e de o autoritate, ci de un temei, de ceva mai adânc. Nu e ceva care-l asupreşte, ci care îl susţine, înalţă. Dar pentru a-l descoperi mai bine pe Dumnezeu, trebuia descoperit mai bine omul; nu e nimic în asta care să nu fie cotidian.

Formă, stil, metodă şi fond.

M-am gândit la unghiuri, şi la trei sfinţi ruşi, la un preot român, la o dogmatică celebră (pe drept), şi la sfinţii apuseni; inspiraţia referitoare la Bosco (nu numai amintirile catehezei, cu didacticismul sălciu …). Dar şi la defăimarea lui Voltaire, atât nedreaptă, cât şi anacronică (şi la încuviinţarea lui P.). Nedumerirea ipocrită, falsă. Spaniolul, sfânta franceză, Bosco, irlandezul, sfinţenia în sec. XIX-XX, biografiile.

Rămâne ce e mai important: ca laicul să scrie despre credinţa trăită, despre experienţă. (Cum ar fi putut cei împărtăşiţi, cei miruiţi, etc., să nu fie … poporul lui Dumnezeu?) Credinţa nu e un obiect al intelectului. Ea e evenimentul suprem. Intelectul nu o poate analiza, interpreta.

Tradiţia, catolicismul se cuvine să le afirmi, net, nu să le vehiculezi, să le instrumentalizezi (adesea în modul cel mai oţios şi mai ipocrit). Mentalitatea expierii e o formă de escamotare a răului.

Paul al VI-lea, Ratzinger, acordul de la Ravenna, Ep. Sigrist se referă la întâietatea din primul mileniu, dar nimeni nu a definit-o. subterfugiile, escamotarea, politica mutismului, a iconomiei, laxismul, surditatea convenabilă, duplicitatea, neasumarea …. Drepturile delegabile sunt răspunderi.
Fără definiţie, nedefinită, autoritatea primului mileniu e o lozincă.

Întrebat despre opere recitite, Rushdie oferă nouă opere, dar există şi referinţele la ‘Humboldt’, Joyce, FK, MP, Forster, A. Desai, Mehta, iluminiştii francezi, Hitchens, Wodehouse, ‘cei trei contemporani’, cele două recenzii; totuşi, impresia e de mediocritate.

Spiritualitatea înseamnă ‘cuvintele’.

Principiile dogmaticii lui Rahner sunt şi o bună morală: deschiderea, decrisparea, neîntărâtarea. Poţi nu numai trăi mai bine, ci şi gândi mai bine, urmându-le. Nu ştiu dacă exista le el preocuparea pentru teologia protestantă, ca la Küng, sau pentru Barth, ca la ambii elveţieni. Delimitarea de antiinfailibilismul lui Küng e respectabilă.

Zece titluri, trei opere, douăsprezece autori (patru liberali, trei contemporani, doi umorişti, trei autori), plus CD. Literatură anglo-saxonă, franceză şi austriacă din sec. XVIII-XX. E cultura pe care ne-am aştepta să o aibă D. R. Popescu sau Bălăiţă, dar o enumerare ca atare nu e niciodată deajuns, sau suficientă, trebuie deschiderea fie către operă, fie către critică. Enumerarea făcută de cineva nu e prea relevantă, dată fiind polisemia operelor.

Obiectivarea criticului, trecerea dincolo de pragul sentimentelor ocazionate (ca să nu menţionăm criteriul în fond simplist, imediat). Dar există o obiectivare conştientă, etică, sapienţială (conştientă şi de relativitatea reacţiilor, a senzaţiilor, a unghiurilor vremelnice, provizorii), care trece la observarea elementelor estetice, a relaţiilor, a echilibrului, a operei ca atare. E o obiectivare filozofică, nescientistă, şi despovărătoare.

Tendinţa gregară: în sentimente, religie, artă, postularea unor unanimităţi false.

Tonul tacticos şi ipocrit, placid şi fals, al rândurilor despre har, ca venite din partea cuiva hârşit de-acum în sesizarea, în discernerea lucrării harului, maturitatea neconvingătoare, mimată, sfătoşenia, didacticismul sălciu, mediocritatea. Americanul chibzuit, tacticos, sfătos, întotdeauna mulţumit de sine, depănând banalităţi crase, mereu de o obtuzitate fundamentală, aşa sunt şi ierarhii americani, o vreme asta putuse trece drept naivitate simpatică, inclusiv simplicitatea nevoită, dar pompoasă, de stăpânitori ai lumii, pentru care lumea are dimensiunile unui continent, restul existând numai ‘tradus’, ei le tâlcuiesc pe toate, reducându-le la scara mediocrităţii prospere, tihnite, festive. O trăsătură a intelectualităţii americane de duzină e mediocritatea festivă. E o celebrare pompoasă a mărginirii, a obtuzităţii. Americanii amorsează conflicte, apoi deplâng ospitalitatea altora, care achită daunele. Numai succesul mediocrităţii patente e oglinda fidelă a majorităţii. Preţul succesului politic e provincialismul, aşa a fost şi pentru romani, în vreme ce grecii recurgeau la soluţii eclectice, la ‘împrumuturi’, la hibridări, romanii perseverau în provincialismul obstinat şi obtuz, iremediabil, tern. Cel mai impozant şeptel cultural al planetei nu cunoaşte altă limbă. Americanul tacticos, explicând cum e cu harul …. Afectarea ingenuă a priceperii, sinceritatea subiectivă a certitudinii că a înţeles …. Ei nu vor înţelegere, dar putere, informaţiile ca putere. Îi menţine sentimentul puterii. Americanii sunt, într-adevăr, imperiul, oamenii imperiului, imperialii. Continuând paralela schiţată, teologii latini erau mai adesea africani, iar ascensiunea a coincis cu ‘fărâmiţarea politică’ medievală. Sf. Ambrozie, Leon şi Grigore Dialogul sunt teologii romani; ceilalţi erau africani, sau din alte provincii (Irineu, Ilarie, Ieronim, Ioan Cassian).

Vin., 7 & 270 & 9,5 & 40 mii, şi patru bonuri [cârnaţi, mazăre, cafele, icetea, pâine & bilete & prânz & cola ]. Sb., 150 & 100 & 43 & 40 & 725,8 mii [ţigări & ziarul & harbuzul & roşii & ed.].
Dum. dim., 5 & 61,3 & 150 mii, şi două bonuri [folii & & ţigări]. Sb. seara, 71 mii, 1,148 mil., şi două bonuri [cârnaţi, pâine, îngheţată, deodor. & ed.].
Sb. la amiază, 9,1 & 1 mil.; dum. seara, mai am 6,69 & 1 mil..

Vin. seara, în al doilea pachet al zilei, o ţigară ruptă.

Subvertirea.

Sb., de la 5 la 8, citit.
Sb. seara, brânză cu smântână, două ouă jumări, salată de roşii.

Sb., 9,1 mil., de pe card.

Ochelarii, cartea de rugăciuni, găina.

Trebuie distins între caritate, neagonisirea ca merit, şi ‘săracii biblici’, sărăcia din Scriptură.

Dum., smerenia, salata şi inechitatea.

Chuck Connors avea o fizionomie şi carură scandinave, saxone, care l-ar fi putut destina unor roluri de nazist, aerul atletic al unor militari germanici.

Îngerii sunt ‘substanţe spirituale’, înfara timpului (dar create, deşi alcătuiesc interfaţa necreatului cu creaţia), care nu sunt destinate îndumnezeirii. ‘Căderea’ lor nu e ca păcatul omului. Ei nu sunt organisme. Îngerii sunt ‘substanţe spirituale’ atemporale (adică mediind între absolut şi creaţie). La o adică, nu e deloc aşa; ca emisari, îngerii acţionează în timpul cosmic, şi sunt chiar ei creaţi, nu ştiu dacă ceva creat poate să nu fie ‘supus timpului’.

Nu cred că ‘organizarea dreaptă’ poate fi separată de ‘aprecierea morală’, de principiul moral, nici că ‘ceea ce e drept’ şi ‘ceea ce e bun’ sunt categorii distincte; triada era ‘adevărul, binele, frumuseţea’. Dreptatea nu e distinctă de bine. Critica neoliberalismului lui Rawls neglijează natura demersului acestuia: care e minimalismul ‘binelui consensual’, al binelui asupra căruia convenim, al binelui secular. Dreptatea e formularea juridică a binelui definibil în sintaxa contractuală, a binelui asupra căruia există acordul.
Nu ştiu dacă ‘aşteptarea eshatologică’ e formulabilă juridic. Neoliberalii şi criticii lor maximalişti au fiecare dreptatea lor. Neoliberalismul juridic propune o soluţie juridică civilă, consensuală. E îndoielnic că în societăţile care utilizează o legislaţie neoliberală chiar există vreun consens în privinţa ‘aşteptării eshatologice’. Legea înseamnă şi coerciţie, ca atare ea trebuie să reflecte consensul social, nu ambiţiile teoretice ale mandarinilor creştinismului apostolic.

‘Locul criticii’, locul înţelegerii operelor, nu e publicul, unde o neghioabă descoperă că o operă place în măsura în care răspunde unor aşteptări …. Există o gregaritate aici, instrumentalizarea artei pentru a face din ea subiectul unei şuete, ideea că de fapt consensul în privinţa rezultatelor obiectivării critice îi e cuvenit şi exhibării, şuetei, idiosincraziilor, că idiosnincraziile proprii sunt mai îndreptăţite obiectiv decât acelea ale majorităţii, că idiosincraziile trebuie impuse, trebuie să se impună, merită aprecierea altora. Postările plebeilor nu sunt mărturii ale unor experienţe artistice, ci şuetă.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu