duminică, 13 septembrie 2015

Verosimilitatea scolasticii, resursa eclezială a dogmei, plebea intelectualizată




De unde ştie filozoful că ‘Dumnezeul teologiei naturale’ e identic cu ‘Dumnezeul Revelaţiei’, cu Dumnezeul revelat? Deoarece teologia naturală îl conduce la unicitatea Lui Dumnezeu, la necesitatea raţională a monoteismului (politeismul apărând, ca atare, drept insuficient raţionat). În acest mod află filozoful că Dumnezeu e acelaşi în ambele situaţii. Dumnezeul la care ajunge raţiunea e unic, la fel ca şi pentru Revelaţie.
Discursul, înţelegerea nu suplinesc experienţa, cunoaşterea. Reflecţiile unui contemporan sugerează că nici subiectul epistemologic al teologiei nu e unul pur, neutru (iar credinţa Bisericii e tot o sintagmă abstractă, care nu sugerează termenii reali, sintaxa cognitivă personală a subiectului real), de unde, valabilitatea convivială, condiţionată, a concluziilor teologiei naturale, chiar când nu sunt numai transcrierea unor tatonări individuale. Un gând încurajator e acela că scolasticul poate fi conştient de faptul că reflecţia, înţelegerea, cunoaşterea intelectuală nu suplinesc înţelegerea, prezenţa. Pot simţi că e util şi să citesc despre ‘Cetăţeanul Kane’, necantonându-mă într-un purism estetist antiintelectualist. Ignoranţa nu e eroică. Cineva poate să facă filozofie, conştient că aceasta e bucuria minţii şi interpretarea experienţei. (Însă e o diferenţă între un eseu şi un studiu filologic, între Călinescu şi eminescologia formală, pe care o detesta Marcea.) Teologia poate să sugereze posibilităţi ale experienţei Lui Dumnezeu; la scolasticii majori, o şi face.
Trebuie distins între cât din sintaxa scolasticii e raţională, şi cât e formală, sau aristotelică. Silogismele sunt modele ale gândirii, ale cunoaşterii intelectuale, nu realitatea acesteia. Ele sunt modele teoretice, aproximări, şi deasemeni criterii, reguli, canoane. Eu prefer să gândesc silogismul ca pe un model, o teoretizare a dinamicii gândirii, nu ca pe esenţa şi substratul ei.
Înţelegerea nu e teoză. Poţi înţelege cu obiectivitate aristotelică, dinafara teozei. Dar stilul neopatristic poate fi şi el contrafăcut, simulat (Plămădeală). O epistemologie e necesară, iar una reprimată, neconştientizată, mascată, camuflată, neindentificată ca atare, nu e o alternativă. Problematică e trecerea de la învăţătură, predică, kerygmă, vestire (Iisus, Apostolii), la teologie, enunţ, dogmă. Teologia trinitară speculativă, anistorică, e nu esenţa, dar imaginea, modelul, aproximarea Revelaţiei ca atare. Dar înţelegerea, analiza pot fi lucrări în scopul teozei, pot fi unelte de desăvârşire, de elucidare.
‘Filocalia’ nu cuprinde adevărul, în mod inerţial, instrumentalizat, mai mult decât o fac tratatele scolastice. Alternativele exclusive, tot teologice, la scolastică, nu sunt alternative. La Sf. Toma era loc şi pentru Ioan Cassian, şi pentru Aristotel. Ca şi pentru Dionisie, pe care oameni ca Balthasar au făcut tot ce le-a stat în putinţă ca să-l discrediteze, fie şi prin condescendenţă.
Intelectualitatea Sf. Toma înseamnă: spiritualitate monastică, spiritualitate neoplatoniciană (areopagitică) şi Aristotel. Epigonii neoscolasticii omit să recomande studiul la fel de asiduu al Areopagitului.
Intelectul e o unealtă, pentru că fundamentală e conştienţa.
O posibilitate de interpretare ar fi aceea că raţiunea e ‘universală’ în acelaşi mod ca afectivitatea: e ceva obştesc, ceva ce au toţi, şi dacă judecata afectivităţii prezintă într-adevăr o unitate, raţiunea nu poate pretinde un temei mai vast. Există mila, empatia ca forme universale ale afectivităţii; raţiunea e universală tot în această cuprindere limitată. Raţiunea universală nu e ceea ce relevă scolastica, ci ceea ce relevă experienţa obişnuită.
Silogismul e o formă, aşa încât nu poate fi el greşeala.

Citirea unui eseu despre ‘Cetăţeanul Kane’ nu îţi va livra în niciun mod filmul, sau experienţa filmului. Teologia nu poate suplini întâlnirea. Dar te poate ajuta să devii conştient de ea, sau să încetezi să o cauţi în mod inutil.
Redescoperim întrebarea capitală adresată învăţaţilor: ‘cum citeşti?’. Ce epistemologie ai? Orice formă, ca numitor comun, poate să fie placidă şi oţioasă. Subtilitatea Sf. Toma e aceea care nu poate fi standardizată de manuale; nu ca subtilitate a raţionamentului silogistic, a silogismului ca atare, nud, ci a dinamicii intelectuale. E nevoie de paradoxuri, aporii, antinomii, descumpănire. Uneori, Sf. Toma e citit ca un empirist din sec. XVIII. Însă chiar Descartes îşi relevă (de ex., la Dumitriu) latura patristică, sapienţială, raţională (adică nu elementar intelectuală). Utilizând distincţia unui filozof german, vă invit, vă îmbii să descoperim la Sf. Toma, şi deasemeni în scolastică, raţiunea, superioară intelectului. E inevitabil să nu existe şi versiuni simpliste, reducţioniste.
Sintagmele utilizate de Cajetan: ‘est enim super ens et super unum’, ‘illam sub altero membro oportere poni credimus’, etc., sunt koanuri, paradoxuri, intenţionat neintuitive. Scolastica aceasta e mai plauzibilă religios decât teismul tern, simplist, al predicii moderne, al kerygmei moderne. Simplismul predaniei şi irenicismul îi dezarmează pe cei neinstruiţi dar preocupaţi, pentru că îi lipsesc de rezultatele experienţei istorice a greşelii. Apologetul contemporan nu ştie de fideism, etc..
Raţiunea e reprezentată azi ca o stihie: nici ca o unealtă, nici ca nişte oameni.
Şubrezenia apologeticii contemporane provine şi din amalgamarea ordinii de drept cu ordinea de fapt, a dogmei cu sociologia. Cine ştie cum cred creştinii, de-a lungul vieţii? Apologeţii îşi prezintă teoriile referitor la omul generic, şi reformulează obiecţiile în termenii ‘unor oameni’. Apologetica încearcă să se refere atât la adevărul de drept, cât şi la sociologie (cum sunt trăite, înţelese, corelate, ţinute dogmele de către credincioşi, care nu sunt un monolit, nici sincronic, dar nici diacronic); apologeţii recurg, oţios, la modele sociale foarte simple, ‘credincioşii cred aşa şi aşa’, iar aceste ipoteze sunt înfăţişate ca fapte, ca certitudini, e o logică livrescă şi naivă, simplistă. Atunci când caritatea e mai certă şi mai eficientă soteriologic decât arabescurile teologiei naturale, există o şubrezenie a celei de-a doua, aşa cum e practicată, iar răspunsul apologeţilor e că sunt incapabili să identifice carenţele propriilor silogisme, ‘impresia’, ‘aspectul’ sunt scurtături, expediente, din incompetenţa analizei, ducând la prizonieratul formalismului (apologeţii sunt prizonierii propriilor sofisme, deoarece sunt incapabili să le depisteze greşelile, dar alţi contemporani o pot face …).
Pretinsul contrast între dogmă şi raţiune e acela între raţiunea umană şi intelectul debil. Câtă vreme nu e raţionată, o dogmă e un enunţ disjuns. Poate fi şi o maximă a raţiunii. Dar planul nu e al confruntării între două ordini, ci între două grupuri, sau seturi umane. Nimic nu demonstrează caracterul … neomenesc al dogmei. Aceasta e o formă de cunoaştere, apodictică atât din raţiuni genetice şi euristice, cât şi practice, ecleziale (e apodictică, solicită acceptarea). Motivele acceptării dogmei nu sunt în mod necesar supranaturale; pe creştini poate să îi flateze părerea că acceptă învăţătura din nişte motive supraumane, dar acestea pot fi şi subconştiente, etc.. Această apologetică curentă e un surogat, şi o iluzie, o amăgire. Ea crede că poate şunta atât cultura ca erudiţie, cât şi logica reală, eficientă. Apologetica e un surogat, pentru minţi de mâna a doua. Certitudinile ei se risipesc, sunt absente de la un nivel cultural şi raţional. Apologetica curentă e o închipuire pioasă, dar oţioasă. Aplogeţii mediocri nu sunt prea deosebiţi de ‘gloata’ pe care o dispreţuiesc suveran. La obârşia închipuirii se află atât iluzia despre ‘echitatea adevărului’, cât şi inflaţia de adevăruri.
Convingerea că Dumnezeu nu Se va întrupa a doua oară e o încredere rezonabilă. Ea derivă din temeiuri plauzibile: Iisus nu a sugerat că Se va mai întrupa, etc.. Există şi dreptatea creştinilor care nu se gândesc să servească Biserica în acest mod (ca apologeţi). Biserica nu mizează exclusiv pe raţiune, din prudenţă (fiindcă în joc nu e niciodată raţiunea ca atare, ci competenţa diverşilor apologeţi). În lumea comunicaţiei, a survenit o democratizare a raţionării. Tot mai mulţi inşi raţionează, sau îşi închipuie că o fac. Dar oricare din ei nu are decât experienţa propriei lui raţiuni.
O dogmă nu e niciodată ‘ceea ce a afirmat Iisus’, dar o interpretare a ceea ce a afirmat Iisus. Această interpretare e discutabilă. Lipsa simţului logic îi face pe mediocri să nu găsească în versetele Evangheliei decât sensul dogmelor ulterioare. Dar asta nu dovedeşte nimic despre versete. Iisus nu a enunţat dogme; orice traducere a enunţurilor Lui e o interpretare a lor.
Mentalitatea apologeţilor de azi e un atavism. Apologetica lor e anacronică. Harul nu e prezent sau activ niciodată fără substrat uman; într-un sens, ceea ce găsim e întotdeauna umanul. Credinţa trebuie să apară în mod necesar drept integral umană, nu există scurtături sau breşe. Apologeţii obişnuiţi nu sunt nici prea inteligenţi, nici prea intelectuali, nici prea învăţaţi.
‘Scolastica popularizată’ (mai ales de către americani întreprinzători) nu e aceea a scolasticilor majori. E un surogat.

Polemica neotomiştilor moderni, antiscolastici, cu ‘autorii de manuale’, a depăşit pragul unor observaţii neutre, obiective. Uneltele polemicii lor sunt retorice, şi recurg la idealizări (ca şi cum gestul ucenicului ar fi unul unic, sau ca şi cum câteva greşeli ar compromite întregul, etc., cine nu e ‘ucenicul ideal’ nu e ucenic deloc, ci un manipulator vrednic de dispreţ, când mult mai plauzibil e că unii comentatori dădeau ‘interpretări pioase’, corectau tacit, îndreptau fără a semnala faptul, iar ceea ce s-a încercat să fie făcut să apară ca detestabil la comentatori e ceea ce se poate întâlni şi la neoplatonicieni, etc., sau la kantieni sau hegelieni, când există altceva decât intenţia strictei neutralităţi istorice, ceea ce ulterior poate să pară drept ‘falsificarea gândirii celui comentat’, dar era înscrierea în ceea ce a fost perceput drept o tendinţă filozofică justă, comentariile neoplatonicienilor, ale neokantienilor, ale neohegelienilor sunt susceptibile de obiecţii asemănătoare, iar teza tomiştilor moderni, antiscolastici, e pandantul vestic al tezei ruseşti despre ‘sclavia latină’, cu omiterea explicării modei, a creditului primit de aceste devieri, ‘monografia filozofică ştiinţifică, neutră’ a căpătat o autoritate însemnată abia la moderni, pentru cei mai vechi a comenta însemna adesea a interpreta, inclusiv a corecta, a suplimenta, a prelungi, a ajusta, obiecţiile neotomiştilor moderni sunt anacronice şi nedrepte, ‘demascarea polemică’ a comentatorilor era anacronică şi exagerată). Scopul lor nu a fost de a restaura teologia Sf. Toma, după cum reiese nu numai din propriul lor stil filozofic (modern), cât şi din obiecţiile aduse direct Sf. Toma (aristotelismul inutil, subvertirea scolasticii). Poate exista la ei o inspiraţie tomistă (certă sau nu), dar caracterul lor de ‘ucenici veritabili’ e foarte discutabil. De ex., şi ei au propriile lor idei despre Aristotel, despre valoarea metodei scolastice, pe care nu i le atribuie Sf. Toma, ci în numele cărora îl corectează. Ei propun ajustări. Din nou, nu trebuie generalizat, unii nu au avut acest temperament polemic.

Dacă un creştinism nedogmatic îşi are scăderile lui, acela dogmatic le are, deasemeni. Teologi mult mai experimentaţi decât apologeţii şi-au exprimat îndoielile referitor la necesitatea unor dogme.
‘Dogmatismul intransigent’ de azi e tot o religie a sentimentului, a autoscopiei, a certitudinii ca sentiment, în care sentimentul ce însoţeşte acceptarea dogmei devine talismanul jinduit. Primirea dogmei are de-a face mai mult cu încrederea.
Semnificaţia dogmei ca formă de cunoaştere e legată de sobornicitate, de sintaxa eclezială, de beneficiul comunităţii, de sinodalitate. Impunerea dogmei e o măsură practică, a cărei distorsionare e practicismul. Ceea ce se impune credincioşilor e consensul celor avizaţi, nu adevărul neraţional. O dogmă provine, ca adevăr şi autoritate, din sobornicitate. O dogmă e contrariul ‘breşei euristice’. Ceva poate fi impus ca ‘de crezut’, pentru că are deja consensul credincioşilor. Newman aprecia că acest consens e utopic, neîntrunibil. Ca atare, când consensul e numai simbolic, şi absolutul dogmei e la fel. Dar o dogmă presupune Biserica, substratul, existentul uman, nu edictul. Când Biserica a consimţit să dea uceniciei o semnificaţie formală, consensul a devenit cvasiirelevant. O dogmă presupune convingere (preexistentă) şi consultare, sobornicitatea ca sinodalitate. Esenţa dogmei e de a fi ‘credinţa Bisericii’, nu poticnirea raţiunii. În sec. IV, Biserica a vrut deopotrivă autoritatea în societate, şi ucenicia autentică. A vrut să concilieze incoerenţa reprezentărilor populare, cu precizia definiţiilor.

Atunci când progresiştii se simt îndreptăţiţi să susţină că scolastica e incapabilă de dialog cu omul de azi, subînţelesul e că scolastica nu le place preoţilor, că majoritatea preoţilor de azi, inclusiv aceia foarte educaţi, se dezinteresează de scolastică. Scolastica istorică propune atât un stil general (silogismul, concizia), o formă, cât şi poziţii care sunt ale unei filozofii anume, aristotelismul.

Există o incoerenţă la apologeţii care vor să sugereze că refuzul popular al ‘dogmatismului în versiune populară, plebee’, sau al legendelor, e corelat cu o pervertire a fiinţei, dar recunosc că unica măsură a existenţei e caritatea. Existenţa deschisă, activă, dinamică, exclude tocmai marotele fideismului ponosit şi mediocru. Apologetica oţioasă şi mediocră e tot o formă a narcisismului religios, a pedanteriei, a cantonării în dijma dată din mărar, în meschinăria ‘trecerii prin urechea acului’. De această religie nu e nevoie. Dar şi aici problema e nu filozofică, vreun neajuns al teologiei, ci una contingentă: mediocritatea celor care se ocupă de aşa ceva, mărginirea lor.

Apologeţii populari nu cred în ‘metoda clinică’, nici nu par conştienţi de existenţa ei, de lucrul cu generalizări limitate şi îndreptăţite. Tipologiile lor simpliste derivă din această logică livrescă, disjunsă, aeriană. Ei explorează posibilităţile logice, reduse, ale propriilor lor generalizări vagi, arbitrare. Sunt posibilităţi logice ale unor impresii necritice, vagi, inutilizabile în această formă. Aşa apar ‘teoriile eseistice’, simpliste. Dintr-o experienţă oarecare, ei scot o tipologie. Această expeditivitate e o formă de accedie.

Raţiunea nu e un ideal, ci o activitate; etalonul şi măsura raţiunii pentru fiecare e eficienţa propriei raţiuni. În viaţa cotidiană, unii iau valabilitatea raţionamentelor altora ‘pe încredere’. Ideea fiecăruia despre puterea raţiunii e ideea despre eficienţa propriei raţiuni. În comunităţi organice, neindividualiste, poate exista o deferenţă, recunoaşterea senină a inteligenţei superioare a altuia. Nu mai e cazul pentru lumea tehnologizată apuseană. În evaluarea posibilităţilor inteligenţei, aducem numai etalonul aceleia proprii. Se dispensează uşor de inteligenţă aceia care n-o au (şi nici n-o apreciază).
Modelul religios reflectă modelul social. Credulitatea creştinilor antemoderni nu era o ‘dorinţă pentru un creştinism cu crez’; membrii societăţilor organice sunt mai dispuşi să aibă convingeri impuse de o autoritate, să acorde încredere autorităţii. Când cineva descrie ‘distrugerea creştinismului printre evlavioşi’, descrie dolorismul preconciliar. Nu a fost nevoie de morala imperativului categoric, evlavia post-tridentină a lucrat aşa. Creştinismul mohorât al negării, al malezei, e acela preconciliar, ‘predicile despre pucioasă’.

Plebea intelectualizată de azi nu e urmaşa intelectualilor de ieri, ci a plebei. Dar tendinţa de egalizare, de demoralizare, există. Biserica de azi nu se mai adresează numai intelectualilor şi plebei necunoscătoare, ci şi plebei intelectualizate, veleitare. E un dezechilibru între mijloacele de educaţie, şi aptitudinile majorităţii, inclusiv ca încurajare a aşteptărilor nerealiste, a pretenţiilor. Politicile educaţionale produc plebe intelectualizată. În sec. XIX, stridenţa fenomenului mai era percepută, resimţită (Homais, Zola). Ceea ce descriu unii e o democratizare a cunoaşterii, intelectualizarea plebei, corelată cu egalitarismul, deorece obştea a fost întotdeauna aşa: nerăbdătoare cu raţionamentele, etc..
O dogmă nu e o breşă a raţiunii. Dacă ar fi, atunci ar fi şi complet inutilizabilă.
Democratizarea cunoaşterii poate demoraliza formând ‘falşi egali’, veleitari. Ea oferă supape ambiţiilor nerezonabile. ‘Detestarea dogmei’ e un simptom al intelectualizării de masă. Educaţia modernă produce nu intelectuali, ci plebei intelectualizaţi, dezinhibaţi cultural, deşi vulnerabili la toate modele, abrevierile convenabile, clişeele, etc.; această educaţie eliberează în parte, şi îi eliberează pe unii, care obţin o şansă, dar şi iluzionează. O urmare a educaţiei moderne e dezinhibarea, cu orgoliul aferent. Educaţia livrează uneltele, dar nu poate suplini aptitudinea intelectuală, unde aceasta e absentă, ba o şi poate stâlci şi distorsiona. Plebeii intelectualizaţi nu s-au adăugat pur şi simplu intelectualilor autentici, ci ascensiunea primilor a antrenat şi capitularea unora dintre ceilalţi.
Această intelectualitate plebee, un surogat, e avatarul folclorului. Regăsim în ea superstiţiile, simplismul, distorsionările, etc.. Dar e folclorul unor populaţii urbane, moderne, etc.. Educaţia modernă a creat nevoi, ambiţii, aspiraţii. Această intelectualizare a maselor a fost pierdută din mână, după cum era şi de aşteptat, de către elitele liberale bine intenţionate care au pregătit-o. Cei care, cu jumătate de veac în urmă, ar fi discutat la serviciu sitcomul zilei, evaluează enciclicele papale. Generalizarea educaţiei nu înseamnă generalizarea inteligenţei. În alţi termeni sociali, luptele pentru ortodoxie din Antichitate sau Evul Mediu, înverşunarea, întărâtarea, partizanatul nu erau mai onorabile. Azi, conştientizarea maselor se face după alte principii, seculare, laice. Dar e aceeaşi urmare, în alte condiţii, a propagandei, a ‘însufleţirii’ maselor pentru idealuri (individualiste şi culturale, în epoca noastră). Educarea mediocră a unor minţi ele însele mediocre are această urmare. Nu există o vocaţie universală a intelectualităţii. Subtilitatea, inteligenţa nu îi sunt date oricui. Mediocrii din cler sunt încântaţi să vehiculeze nume, etc., creând o aparenţă de cunoaştere, o iluzie. La scara demografiei contemporane, rezultatele educaţiei sunt necontrolabile. Individualismul sănătos e pentru puţini, aşa cum obştescul e pentru mase. Tiparul lumii contemporane e un individualism obştesc, cu toate reflexele colectivismului.

Eu nu cred că profesorii sec. XX au discutat despre mit ca pozitiviştii sec. XIX. Dar şi grecii sec. IV î. d. Hr. discutau despre mit în termeni raţionali; iar la începutul sec. XX au existat intelectuali apuseni care au încercat să resusciteze culturile păgâne. Religiologia sec. XX nu e mai absurdă, decât teologia creştină. Trecerea de la sintaxa mitului la limbajul teoretic poate să pară absurdă pentru orice mit. Şi teologii discută Biblia ca nişte profesori, şi o studiază. Dacă e resimţită incongruenţa dintre mit şi teoria raţională, iar deosebirea devine o opoziţie, atunci toată teologia creştină are aceeaşi soartă ca religiologia. E deopotrivă de neîndreptăţită. Mitul e înţeles dintr-o perspectivă dată; a priori, aceasta nu mai e aceea a populaţiilor care au creat mitul, iar revenirea la viaţa lor nu e o decizie simplă. Ce se întâmplă când mitului îi urmează analiza raţională? Ce se întâmplă atunci când Scripturii îi urmează dogmatica? Paseismul nu e mai cinstit decât situarea în posibilităţile prezentului. Dacă trecerea de la mit la raţiune înseamnă pierderea esenţialului, răspunsul nu poate să fie tactica ‘celor două intelecte’, alternarea. Ba chiar se poate presupune că ipocrită e convingerea că omul de azi mai poate întâlni mitul aşa cum o făceau cei din vremea creării şi apoi a suveranităţii lui. Contemporanul care se imaginează un medieval pios e ipocrit şi laş. Ne putem închipui în Cosmosul medievalilor, dar nu putem fi acolo. Aşadar, mitul nu poate subzista ca decizie antimodernă pentru anacronism, ci numai într-o sinteză. Există o ipocrizie a paseismului. Chesterton credea că revenirea e un act de voinţă; este, însă pentru exemple ca acelea date de el. Putem purta hainele altor epoci, dar e o deghizare. Credinţele fundamentale nu pot fi reluate ca hainele. Semnificaţiile şi conotaţiile nu sunt articole constituţionale, nu pot fi decise. La antipodul Sf. Toma, unii aleg să ignore şapte veacuri şi jumătate de cultură. Ei pot face asta, pentru că cineva poate face multe cu mintea lui. Dar e o pervertire. Intelectualizarea deciziei afective pentru trecut e o cacialma. Unii se cantonează într-un paseism iraţional, corelat obligatoriu cu idealizarea trecutului şi cu ignorarea istoriei.
Calea Crucii poate fi pentru omul contemporan lirism, dar nu mit, şi anume nu mit trăit alternativ, regăsit. Paseiştii sunt cei care aşează pe umerii altora poveri, pe care ei înşişi nu le clintesc nici cu degetul. Inşi incapabili de raţionamente elementare deploră dispariţia teologiei raţionale. De aceea, rezultatele lor sunt la fel de ponosite ca şi mintea lor. Începe prin a raţiona, nu prin a revendica raţionalitatea. Nu fă din principii vagi, filacterii, amulete, brelocuri.
Înfăptuieşte raţionalitatea, nu îi deplora, cu ipocrizie, absenţa la alţii.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu