Am citit într-un articol al lui Crouzel că interpelarea adresată de farisei Lui Iisus Îi cerea Acestuia să aleagă între poziţiile a doi învăţători ai Legii, şi se poate ca substratul să fi fost acesta, însă introducerea în subtext a disputei rabinice mi se pare superfluă, de vreme ce Iisus se raportează direct şi exclusiv la porunca lui Moise şi la învăţătura despre Creaţie. Nu ştiu în ce capcană putea nimeri Iisus, dacă S-ar fi pronunţat pentru soluţia vreunuia dintre cei doi rabini; subtextul acesta rabinic mi se pare mai degrabă ecoul perceput de unii al ‘provocărilor’ ca aceea despre înviere sau despre plata tributului. Aici, Iisus e împins, în intenţia fariseilor, să se pronunţe împotriva lui Moise, nu pentru sau împtriva vreuneia din cele două autorităţi rabinice. Era periculos să contrazici clerul (pe saducei), sau autoritatea romană perceptoare. Dar situaţia aceasta nu e similară. Existau două soluţii rabinice; dar Lui Iisus nu Îi e menţionată niciuna, iar El, la rândul Lui, Se îndreaptă direct către prescripţia lui Moise, fără menţionarea niciunor controverse rabinice contemporane.
Cum a înţeles Iisus ‘împlinirea Legii’? Iisus nu lasă Legea neatinsă. Iar Biserica primară s-a crezut mandatată să abolească, practic, prescripţiile. Nu se poate susţine că Iisus consideră Legea ca valabilă în litera ei, sau în integralitatea ei. Împlinirea aceasta e una spirituală, retroactivă, nu prin adăugare. Completarea nu e suplimentare. Iisus resemnifică Legea, nu o ‘completează’ în felul rabinilor care adăugau norme de aplicare.
Împlinind Legea, Iisus o şi ajustează. Pe urmele Lui, Biserica nu a menţinut nici ea Legea ca atare, ci a abrogat prescripţiile.
Crouzel menţionează controversa celor doi rabini ca pe un subtext recunoscut, acceptat, al dialogului Lui Iisus cu fariseii.
În Sf. Evanghelie după Marcu scrie: ‘fariseii Îl întrebau, ispitindu-L …’ (10,2). La Sf. Matei: ‘s-au apropiat de El fariseii, ispitindu-L’ (19,3).
Mi se pare mai verosimil ca ispitirea să fi fost încercarea de a Îi smulge un cuvânt împotriva autorităţii lui Moise, decât a Îi cere să aleagă între ideile a doi rabini.
La Sf. Marcu, Iisus, după ce explică motivul scrierii poruncii, continuă: ‘Dar de la începutul făpturii …’. Aşadar, e o opoziţie între porunca scrisă, şi orânduiala Lui Dumnezeu. Prin ‘dar’, Iisus depăşeşte, transcende planul poruncii lui Moise, al concesiei, o arată ca fiind contrară ordinii.
La Sf. Matei, discuţia cu fariseii nici nu începe cu porunca lui Moise. Însă acolo există trei elemente: după ce arată motivul concesiei, Iisus continuă: ‘Iar Eu zic vouă că oricine …’, ceea ce anulează ipoteza celor două seminţii, ‘desăvârşiţii’ şi ‘itineranţii’. Versetul 11 al cap. 19 al Sf. Matei e deconcertant: ‘Nu toţi pricep cuvântul acesta …’. Şi în acest mod răspunde tocmai ‘grijii pastorale’ a ucenicilor: ‘Dacă astfel …’.
În legătură cu tânărul bogat, apar echivalate desăvârşirea, intrarea în Împărăţie, şi mântuirea. (Întâmplarea e povestită diferit de Sf. Matei, faţă de Sf. Marcu: ‘vinde tot ce ai’, la Sf. Marcu, ‘vinde averea ta’, adică surplusul, prisosul, excedentul, la Sf. Matei.) Confruntarea cu fariseii şi întâlnirea cu tânărul bogat aparţin unei secvenţe, dar sunt şi diferite: întâia elucidează o poruncă, a doua se referă la desăvârşire (ca ‘viaţă veşnică’), şi găsim atât echivalenţe (mântuirea, desăvârşirea), cât şi posibilitatea de a fi ‘pe urmă’ (Matei 19,30).
‘Ipoteza apartenenţei Lui Iisus la curentul enohicilor’ are toate aparenţele unei alte fantasmagorii liberale (de Quincey are un eseu despre esenieni, care arată că încercările de a anexa creştinismul unui subgrup al esenienilor sunt o marotă de-acum veche a teologiei liberale).
Pentru Gargano, distanţarea faţă de ‘perfecţionişti şi spiritualişti’ e atributul ‘Părinţilor Bisericilor răsăritene’, sugerând că Părinţii apuseni au … flirtat cu spiritualismul. Insinuările iau forma acestor generalizări oţioase, convenabile. Poate să existe un Sacrament care să consfinţească ‘itinerariul lung şi obositor’ dintre scop şi obiectiv? Aici există o confuzie referitoare la natura Sacramentului căsătoriei, care consfinţeşte intrarea într-o condiţie vrută de Dumnezeu, nu o anomalie ‘de traseu’. Gargano nu îşi ascunde lipsa de simpatie faţă de Părinţii apuseni şi de tradiţia interpretativă apuseană, pe care nu le citează, de la care nu află nimic, şi pe care le vrea ‘completate’ prin negare. Pe de altă parte, nu arată unde a găsit la răsăriteni idei exegetice asemănătoare celor pe care le propune. Recursul la ‘tradiţia alternativă’ e o diversiune.
Pretenţia absurdă a lui Gargano e că ‘tradiţia interpretativă’ apuseană trebuie reformată în acord cu ipoteza lui … Sacchi şi Boccaccini, făcută să depindă de o ipoteză contemporană. Cum a interpretat Biserica primară ‘încălcarea fie şi a unui singur precept’ al legii lui Moise?
Insinuarea e că normativă pentru creştinism trebuie să fie gândirea … esenienilor moderaţi, ipoteza fiind că Iisus trebuie înţeles ca un exponent al … acestora. Iisus nu mai e Logosul întrupat, înţelepciunea Lui e aceea a … enohicilor. Simplismul şi neverosimilitatea acestei echivalări sunt absurde. Odată descoperit … enohismul, aflăm ce gândea Iisus. Or, se înţelege că miza e nu corelarea, ci reducerea creştinismului la … contexte. Cum să îi fi contrazis Iisus pe … enohici, de vreme ce era purtătorul lor de cuvânt? Pentru Gargano, Iisus e misionarul enohismului. Iisus Se referea la enohici, reproducându-le întocmai gândirea. Contextualizarea înseamnă, aici, reducerea Evangheliei la contextele ei, cu negarea originalităţii. Iisus predica ceea ce enohicii credeau deja. Cu unii ca Gargano, catolicismul se află la nivelul liberalismului protestant de acum un veac. Istoria ideilor devine pretextul amalgamărilor. Gargano face exegeză ca liberalii protestanţi de acum un veac. La ce mai servesc hotărârile Bisericii primare (de ‘încălcare a preceptelor’), Părinţii apuseni, etc., câtă vreme avem … esenismul moderat, relevat lumii de către trei italieni? Aceşti erudiţi trăiesc din mâlul liberalismului protestant de acum un veac …. Ce mari biblişti necatolici contemporani se orientează după ipoteza … esenismului moderat?
În rezumatul lui Gargano, ‘legea înscrisă în stele’ era la originea ‘prescripţiilor rituale de orice fel’. Care era, însă, ‘primatul milei asupra dreptăţii’, în legea lui Moise? Lapidările? Împingerea soţului părăsit la păcat? ‘Ţinerea sâmbetei’, cu ignorarea solicitărilor prioritare? Cazuistica? Iisus afirmă contrariul: legea lui Moise, aşa cum o respectau puriştii, era contrară milei, era bastionul indiferenţei …. Iisus credea că îngăduirea divorţului e o formă nu a milei, ci a împingerii altuia la păcat. Se manifestă nu mila, ci concesia, cedarea.
Iisus ‘încălca preceptele’. Biserica primară a hotărât încălcarea preceptelor. Iisus identifică în legea lui Moise concesia, nu mila. Gargano încearcă să se prevaleze de ‘legea orală’, eludând el însuşi tradiţia propriei Biserici.
Iisus poruncea respectarea integrală a preceptelor legii lui Moise, dând exemplul propriilor încălcări.

Gargano pretinde că Iisus menţionează porunca lui Moise şi intenţia Lui Dumnezeu pentru a le arăta … complementaritatea, crezând că cea dintâi e calea către a doua. Faptul că, în două milenii de creştinism, niciun exeget nu a ma gândit aşa nu îl descumpăneşte pe biblistul italian, care e foarte respectuos faţă de tradiţii, câtă vremea acestea sunt preceptele orale rabinice sau interpretările răsăritene. Obiectivul său e discreditarea tradiţiei vestice. ‘Unitatea între Dumnezeu Creatorul şi Mântuitorul’, dincolo de bizarul iz dualist, nu are nicio legătură cu pretinsa unitate între vrerea Lui Dumnezeu şi porunca lui Moise. Moise, autorul poruncii, nu e … Mântuitorul. Nimic nu sugerează că Iisus enunţă aici complementaritatea, nici că porunca lui Moise îndreaptă cumva către respectarea vrerii dumnezeieşti. Iisus opune porunca lui Moise şi vrerea dumnezeiască, nu le … ‘conectează’. Iisus înlătură concesia mozaică, explicând de ce o face, şi restaurează autoritatea vrerii dumnezeieşti. Pe sofistul Gargano nu-l nedumereşte faptul că nimeni nu a mai înţeles ca el.

În exegezele de ultimă oră ale lui Gargano frapează neplăcut mai întâi lexicul, ‘enohic’, apoi absurdismul sofisticii, în care opoziţia, înţeleasă ca atare de autorii din două milenii, devin … ‘conexiuni’. Abia ipoteza ‘celor două legi’, valabile concomitent, complementare, instaurează ‘spiritualismul’ detestat de camaldolez, elitismul. Abia aşa funcţionează o lege pentru ‘desăvârşiţi’, şi o alta pentru ‘învârtoşaţi’. Iisus admite că învârtoşaţii există, dar nu că aparţin Împărăţiei (‘oricine va lăsa …’, Matei 19,9).
Contextualizarea aceasta nu ‘explică’, ci sugerează o regresie. Istoria instrumentalizată devine arheologism. Gonzalo Ruiz Freites are dreptate: din perspectiva lui Gargano, Iisus a venit să îşi selecteze o elită, nişte ‘spiritualişti’, în vreme ce rămâne valabilă legea dată celor ; în Iisus, legea lui Moise devine inteligibilă într-un mod care le lipsea interpretărilor rabinice, aşa cum demonstrează atât hotărârile Bisericii primare, cât şi mărturia Sf. Pavel.
Gargano formulează problema ca soteriologie: într-o logică retorică, uzând de resorturile poncifelor curente, şi divorţaţii recăsătoriţi se mântuiesc; ceea ce înseamnă o contralovitură a cvasiuniversalismului rampant acceptat în practică de Biserică: participarea la Taine nemaifiind o condiţie a mântuirii, laxitatea poate cu atât mai mult să dicteze relaxarea normelor. De vreme ce nu putem şti dacă cineva (creştin sau nu) nu se mântuieşte, nu putem şti nici cine trebuie exclus de la Taine. Biserica nu le garantează osânda divorţaţilor recăsătoriţi; dar într-un climat de certitudine a mântuirii cvasiuniversale, limitarea ‘drepturilor’ pare meschină. Mişcarea camaldolezului ne îndeamnă către regândirea modului în care teologia Sacramentelor se articulează cu soteriologia. Evdokimov sesizase o problemă similară, deplorând axarea discursului religios modern pe mântuire (în locul umanizării, al formării umane, al zămislirii omului ceresc). Există un practicism al mântuirii, care se prevalează de sentimentalitate. Însă îndurarea supremă a Lui Dumnezeu nu e vădită în verdict, ci în umanizare. Harul dumnezeiesc e activ în umanizare (aşa cum observa Tresmontant: chiar dacă Dumnezeu Se va milostivi, faţă de cine Se va milostivi?); ideologizarea sentimentelor generoase e o altă trăsătură a decadenţei, pentru că generozitatea, milostivirea absolută devin o ideologie. Milostivirea Lui Dumnezeu ar putea întâlni inexistenţa umanului. Pentru Iisus, mântuirea e corelată mai întâi cu viaţa, şi apoi cu verdictul. Judecata va însemna nu numai un verdict, ci şi o cooptare, divinizarea.