duminică, 27 septembrie 2015




‘Religia în Israelul antic’ e o lucrare de arheologie popularizată (istoria religiei, întemeiată pe arheologie). Informaţiile arheologice sunt foarte la zi. Trecerea de la Vârsta Bronzului la aceea a Fierului corespunde, în Canaan, unui declin al existenţei urbane şi apariţiei satelor, aşezări lipsite de trăsăturile urbane statale caracteristice entităţilor politice , în zonele colinare din interior. Conform ipotezelor arheologiei din zilele noastre, evreii nu sunt pribegi sosiţi în Palestina de pe alte meleaguri, ci autohtoni, care pun bazele ‘noilor mici aşezări’, cu economie pastorală şi agrară, operă a populaţiilor palestiniene independente faţă de viaţa economică urbană anterioară. Ceramica arată continuitatea, dar aportul unor itineranţi nu e exclus, dimpotrivă. Puţinele dovezi materiale nu sugerează o discontinuitate.
Istoria politică a evreilor înainte de cel de-al doilea Templu e istoria a două regate cel mai adesea beligerante (dar trebuie explicată conştiinţa biblică a unităţii poporului), unul mai puternic, periclitate, succesiv, de arameeni, asirieni, egipteni, babilonieni.
Cele mai vechi patru atestări descoperite până acum sunt pentru Izrael (egiptenii, către sfârşitul sec. XIII î. Hr.), David şi doi regi din nord.
Regatul lui Saul cuprindea ‘zonele colinare centrale’, deci teritoriu izraelit; dar argumentul despre toponime e şubred, toponimele din tradiţiile despre voievozii români nu pot da o idee despre dimensiunea voievodatului. Paolo Merlo nu explică de unde provine conştiinţa biblică a unităţii popoarelor din cele două regate. Sau de ce nişte profeţi din Samaria erau atât de importanţi pentru iudei, de ce profetismul izraelit era asumat de iudei.
Numele lui David e prezent în inscripţia aramaică, de la mijl. sec. IX, despre Ioram şi Ahazia.
Primul rege al Izraelului, Ieroboam, e ctitorul sanctuarelor.
Analele asiriene atestă domniile lui Omri şi Ahab (fiul său), regi ai Izraelului în întâia jum. a sec. IX î. Hr..
Înainte de a deveni provincie asiriană, regatul din nord e acela mai puternic. Dinastia lui Iehu a durat 95 de ani. Aceea precedentă, a lui Omri, 43 de ani. Omri a clădit Samaria. Fiul său, Ahab, a fost contemporanul lui Ilie şi Elizeu. De la Ieroboam la căderea Samariei au trecut 210 ani.
Perioada de apogeu a regatelor veterotestamentare e aceea a lui Ieroboam al II-lea în nord, şi Uzia, numit şi Azaria, în sud. Regele lui Izrael provenea din dinastia lui Iehu, care durează până la 746 î. Hr..
Politica externă fluctuează între Damasc şi asirieni. Regatul din sud, aliindu-se cu aceştia din urmă, e mai puţin vitregit.
La 722-721 î. Hr., Samaria e înfrântă, regatul Izraelului încetează să existe, a fost lichidat de asirieni.
Înrâurirea religioasă asiriană începe după această dată.
Se ghiceşte o anume tendenţiozitate a autorului, care îi reabilitează pe monarhii blamaţi în Scriptură (Omri, Ahab, Ieroboam al II-lea, Uzia), dar îi diminuă pe aceia lăudaţi (Iehu, Ezechia). Critica religioasă a autorilor Scripturii îşi are principiile ei, iar aceea politică poate fi justă. S-ar putea ca, rămânând ruinele ctitoriilor lui Stalin şi mărturiile unor preoţi, obiecţiile de natură religioasă, dar şi politică, ale acestora din urmă să nu fie chiar nedrepte. Suveranii nu erau ‘despoţi luminaţi’, progresişti. Edificiile nu dau măsura staturii morale a regilor.
Existenţa regatului din sud continuă 135 de ani după dispariţia celui nordic. Ezechia, vasalul asirienilor, apoi aliat al egiptenilor, îşi atrage mânia primilor. Lui Iosia îi urmează pentru scurt timp Ioahaz, apoi Ioiachim şi cei doi fii ai săi.
Nabucodonosor îi învinge pe egipteni în 604 î. Hr., asediază Ierusalimul în 598 (când Ioiachim moare şi succesorul său se predă), îl întronează pe Sedecia, şi cucereşte Ierusalimul în 586.

După o ipoteză, ‘cultul lui YHWH ar fi ajuns în Palestina adus de nomazii din teritoriul edomit’, nomazi de la sud de Edom. Întâia atestare a numelui sacru o găsim pe stela regelui moabit Meşa (sec. IX î. Hr.).
Arheologia sugerează existenţa unei ‘monolatrii teritoriale’, zeul suveran e ‘capul adunării divine’, accepţie atenuată în LXX, care înlocuieşte locuţiunea ‘BENE ĒLÎM («zei») cu îngeri’.
‘În epoca monarhică, până în sec. VII î. Hr., exista cultul zeiţei Aşera.’
Dar Scriptura nu afirmă altceva. E de presupus că regii idolatri erau urmaţi, sau urmau ei înşişi, culte existente şi în popor; tendinţa criticii deuteronomiste poate să fie de a atribui regilor răul.
Baal, zeu foarte cinstit în timpul Bronzului târziu (sec. XVI-XII î. Hr.), ‘zeul siro-fenician al furtunii’, a avut un cult mai ales în Izrael, unde înrâurirea feniciană era puternică. Dată fiind monolatria teritorială (la evrei, moabiţi, amoniţi, edomiţi), adoptarea de zei străini era o formă de oportunism, ceva antinaţional. Unii evrei preluau pur şi simplu culte străine, ca atare, nefiind din poporul unde se ivise acel cult. Ei nu preluau trăsături atribuite, ci chiar cultul ca atare. Se închinau unui zeu care nu era al evreilor, în condiţiile în care monolatria teritorială ar fi trebuit să facă absurdă o asemenea situaţie.
Religia principală în timpul regalităţii era ‘mai degrabă un henoteism de tip teritorial şi probabil chiar politic’. (Dar meritul Bibliei e de a fi menţinut cu exactitate aceste trăsături pentru naraţiunile despre vremea respectivă. Ele rezultă chiar din Scriptură, independent de arheologie.)
În regatul lui Izrael, influenţei feniciene (manifeste pentru sec. IX-VIII î. Hr.) i se adaugă aceea asiriană. Baal era un zeu uranian, iar influenţa asiriană se înfăţişează tot prin culte astrale: Iştar cu cerc de stele.
Autorul defineşte religia principală a evreilor din vremea regilor drept ‘henoteism sau politeism limitat, însoţit de o uşoară tendinţă spre monoteism’. Dar există şi susţinători contemporani ai teoriei ‘monoteismului originar iahvist de tip nomad’.
Lucrarea dă o interpretare a Aşerei, ca simbol al unor atribute dumnezeieşti. Ne putem gândi la sofiologii sec. XX.
O situaţie enigmatică e aceea a cultului zeiţei asiriene Iştar, ‘regina cerului şi a stelelor’. După unii, Aşera e ‘o interpretare iudaică a zeiţei asiriene Iştar’. S-au găsit imagini ale lui Iştar înconjurată de stele, însă ‘regina cerului’ ar putea să fie Anat, Astarte, Cudşu, titlul fiind atestat pentru mai multe zeiţe.
E menţionată şi ‘venerarea «oştirii cereşti»’, pentru Paolo Merlo cultul îngerilor fiind un reziduu şi, apoi, o transformare a henoteismului iniţial, al ‘adunării divine’, al sfatului zeilor. Henoteiştii admiteau această coexistenţă a zeilor, diferind numai relativ la cel care exercita supremaţia în ‘adunarea divină’: pentru fiecare popor, zeul său teritorial avea şi supremaţia asupra celorlalţi.
Autorul explică radicalizarea monoteismului prin necesitatea identitară a evreilor, rămaşi fără rege şi templu.
Nu trebuie exagerat: Scriptura evocă sau menţionează existenţa altor culte pe teritoriul evreiesc, deasemeni coexistenţa (însemnele prezente în Templu, evacuate apoi de regii reformatori, nu dizlocau cultul lui YHWH, ci i se adăugau, Templul nefiind reînchinat), iar ‘tendinţa uşoară spre monoteism’ trebuie să fi fost destul de activă. E evident şi că vehemenţa proorocilor nu era solicitată de situaţii izolate, ci că trebuie să fi existat fenomene ample de orientare către culte străine, sau autohtone dar ‘politeiste limitate’, încât monoteismul strict nu mai apare ca o invenţie deuteronomistă, justificată identitar. Că s-au dat lupte pentru monoteism, că s-a luptat pentru monoteismul strict, ‘al lui Deuteroisaia’, o afirmă şi Biblia. Arheologia nu demonstrează ceva ce nu se ştiuse deja; dacă politeismul, sau religia henotică, deveneau ale regelui, e de aşteptat că aveau şi o reprezentare socială destul de amplă încât să fi lăsat urme.
Situaţiile acestor culte parazitare sunt diferite: dacă Aşera are o funcţie teologică înăuntrul henoteismului, la fel şi ‘oştirea cerească’, în schimb cultul discontinuu al lui Baal, ca şi ale lui Iştar, etc., erau împrumuturi, preluări, nelegitime din punctul de vedere al chiar monolatriei teritoriale. Erau culte concurente, chiar dacă juxtapuse. Arheologia nu corectează, ci confirmă viziunea istorică deuteronomistă, a unor regate evreieşti căzute pradă periodic unor culte străine. Chestiunea nu numai a legitimităţii teologice a acestora, dar chiar a existenţei unei opoziţii faţă de ele, rămâne întreagă. Biblia nu afirmă că întregul popor avea sentimentele proorocilor: dimpotrivă, trebuia întors de la rătăcire. Aş susţine că henoteismul monolatru era, de fapt, un monoteism teritorial (adică unul care porneşte ca de la un dat de la ideea teritorialităţii, pentru a o critica ulterior ca neconformă, e un fenomen dinamic): ideea fiind că zeii altor neamuri există, dar nu sunt legitimi, sunt sortiţi înfrângerii, ceea ce presupune o conştientizare a universalităţii. Pornind de la teritorialitate, evreii ajung la înţelegerea incoerenţei acesteia, la ideea că raporturile dintre zei trebuie să fie nu de legitimitate teritorială, ci absolută. Monoteismul se emancipează de teritorialitate. Găsim în Biblie mărturii ale înţelegerii teritoriale, dar şi ale faptului că, pentru unii, aceasta se dovedea nevalabilă, falsă. Autorul însuşi recunoaşte existenţa acestei minorităţi.

Paolo Merlo admite existenţa unei opoziţii ‘de grup’ împotriva cultului Aşerei în epoca regală; aşa încât rescrierea deuteronomistă a istoriei nu e chiar aşa de tendenţioasă. Cultul Aşerei fusese contestat de către unii evrei încă din vremea regalităţii.
De ex., instituţia regală e reprezentată ca instituită divin, dar nu ca existentă de la început, ci ca urmând autorităţii judecătorilor.

Ipotezele şi conjecturile sunt mai numeroase decât certitudinile, iar natura primelor depinde de standardele autorului, de ceea ce i se pare posibil sau plauzibil în ordine general-umană; Paolo Merlo e mai puţin înclinat să creadă în justeţea adâncă a obiecţiilor morale aduse de prooroci, pe care îi ia drept cârcotaşi ostili progresului, din partizanat religios (dar dacă monoteismul lor chiar alimenta o morală mai dreaptă, dacă ei, şi nu regii, erau progresiştii?). Trebuie semnalată o însuşire a erudiţiei de această natură; istoria Levantului meridional în Epoca Fierului nu e ca istoria modernă a Europei. Istoria veche şi arheologia sunt ştiinţe dependente de atestare, etc., şi pot numai afirma dacă naraţiunile biblice sunt sau nu confirmate de izvoare nebiblice, iar ceea ce s-a păstrat, sau a fost descoperit până acum, nu e tot ceea ce a existat cândva, aşa încât nu avem, până acum, atestări despre originea cultului lui YHWH, dar tradiţia biblică, chiar teologică fiind, e mai mult decât nimic. În general, ele nu sunt în măsură să corecteze interpretările religioase în felul în care o pot face ştiinţele exacte.
Rezultatele arheologiei nu corectează datele istorice biblice. Arheologia nu oferă o ‘naraţiune mai adevărată’. Arheologia unora dintre lumile antice e nevoită să lucreze cu dovezi puţine, şi e o ştiinţă în evoluţie. Apar mereu date noi, cele cunoscute sunt reanalizate, etc.. Mai există şi oroarea de triumfalism, smerenia care e totodată a savantului şi a preotului. Există ceva respectabil în probitatea aceasta. E o austeritate salutară.

Arheologia nu e maşina timpului. Dar e probabil ca minimalismul biblic al lui Paolo Merlo să fie şi smerenia preotului, chiar subconştientă, dat fiind că se adresează ‘lumii’, încercarea de a nu părea că pledează, că vrea să convingă. Această modestie e legitimă, catolicii nu sunt numai garanţii unei tradiţii intelectuale.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu