Vineri, citit despre Vickers, Hauff, Parise, Sheen (şi ranchiuna lui Spellman), apoi despre traseul lefebvrismului, eşecul tratativelor, întărâtarea. Columbianul controversat (scrisoarea).

Hârdaie. Titlul greşit. Despre Anselm & ‘scolastica popularizată’ & cei trei iezuiţi (sb.; doi autori) & personalismul & bibliografia, eroarea, ideea despre mistică, dependenţa. 2 x ed.. Citit … & ed.. Prânz. Fumat. Vremea. Confuz. Cetitorii …. Postări. Citit …. Apatia.
Substratul filogrecismului anglicanilor. Grobianismul despre adulter. Condescendenţa de-acum ştiută (mandarinii creştinismului). Paradoxul dispreţuirii enciclicii pe care o admiră … Mitropolitul grec.
Mers.

Secvenţă.

Schall pare să creadă în utilitatea ‘scolasticii popularizate’, poate cu gândul la Chesterton. Pare indiferent la faptul că scolastica nu e făcută să funcţioneze în acest mod, că se ajunge la un surogat, dacă nu la o caricatură. Nu există scolastică valabilă, făcută în acest mod. Chesterton utiliza logica (însă şi paradoxul), fără să fie tomist. Tot ceea ce încurajează tendinţa de a fi isteţ, vioi, ‘pe fază’, adică înclinaţia de a fi gazetar, îi e contrar scolasticii.

Fiefurile tradiţionaliste sunt hârdaie unde dospesc germenii schismei.

Dreptul de a fi citit.

Vin., 270 & 60 & 20 & 230,4 mii [bilete & gustarea & cafele & dim., ţigări, icetea, suc].
Dum. dim., 25 & 120 & 180 mii [ouă & brânză şi smântână & ţigări, brichetă]. Sb., 150 & 30 & mii [ţigări & roşii & piure, chiftele]. Vin. seara, 150 & 73,2 mii, şi trei bonuri [ţigări II & sarmale, smântână, cafele, budincă, pâine, cola].
Dum. dim. aveam 17,9 mil. pe card, şi ½ de mil..

Multe analize semantice ale anglo-saxonilor sunt retorice, se prevalează de conotaţia uzuală, etc..

Vin., de la 9 ½ seara, al doilea pachet de ţigări de azi. La cină, sarmale, budincă, salată de vinete.

Argumentul lui Lewis e fals: cei mai mulţi oameni chiar ‘se simt acasă’ în firea lumii, au indispoziţii ocazionale de înţeles, au conştienţa morţii, dar angoasele le revin celor (foarte) puţini. Fizicalismul e (conştientizat de şi) traumatizant (pentru) puţini. Cei mai mulţi oameni nu se ştiu ca fizicalişti, dar nici nu jinduiesc către extramundan, acestea sunt închipuiri de intelectuali. Apologeţii ca Lewis pornesc de la nişte maleze închipuite, dacă le raportăm la obşte. Pe oameni nu îi deprimă fizicalismul; şi nici nu îl conştientizează. Basmele sunt ştiute ca basme; eficienţa lor e literară.

Vocaţia omului e lucrarea, adică bucuria; ceea ce oferă un criteriu pentru a deosebi ‘acţiunile false’, factice, irelevante. Dar cele care întrunesc fiinţa sunt, într-adevăr, bucurie curată.

Cineva crede că există un progres obiectiv de la Parmenide la Aristotel.

Unii par să se încânte cu ideea că mulţi atei sunt aşa ‘numai în aparenţă’, ‘atei nominali’; da, dar excluderea la care au purces ateii e semnificativă, ca despovărare, ca emancipare.

Simboluri, imagini, lirism; religiologia nu e mai ‘logică’, nici mai inutilă sau corodantă decât teologia tradiţională …. Orice poate fi bagatelizat, aşa cum orice poate fi amalgamat (religiologia nu e monolitică). Dar epigonii doresc mitul ieftin, mitul necostisitor, oaze convenabile într-o lume tehnologizată, suprasaturată de ştiinţă modernă. (Ideea religiologiei moderne e tocmai aceea că ‘profesorul’ nu mai e pozitivistul din sec. XIX sau antebelic, nici ‘studiul’ nu mai e filologia sec. XIX, sau etnologia sec. XIX …. Dar criticii ‘religiologiei de catedră’ recurg la o formă ca să defuleze panica.) Calea Crucii utilizează lirism, simboluri, chiar dacă unora le poate trece prin cap să le desfiinţeze. Ceea ce nu e raţionat suficient le oferă nemulţumiţilor pretexte. Creşinismul răsăritean e instrumentalizat în chiar acest mod, el e conştiinţa acuzatoare a apusenilor. E rolul patern, supraeul.
Unuia ca Scholem i s-a reproşat tocmai iluminismul, subversivitatea ironică, filatelia pozitivistă, neutră (sau, mai condamnabil, amuzată).

Mintea e descurajată de vehicularea idealurilor (ca ‘raţionalul’), ca stihii …. Raţionalitatea nu e un algoritm. Revendicarea ei nu înseamnă realizarea ei. Trebuie, mai întâi, văzut care e ‘raţionalul deplin’.

‘Aceeaşi credinţă prin care afirm că Hristos e Dumnezeu îmi cere să neg …’, etc.. Dogmele însele par scornite de credincios. De aceea par artificiale, forţate, deoarece reflectă stângăcia şi obtuzitatea celui care le revendică. Ele sunt ‘reprezentările despre dogmă’. ‘Merituoşii’, ‘sârguincioşii’, ‘premianţii’.

Expresii ale strepezirii, ale înveninării, şi arta existenţei.

Scrisul ca supapă şi diversiune.

18-21 pag..

Cosmosul medievalilor, dramatismul trecerii la heliocentrism, reprezentarea medievală e ptolemeică.

Aeriană.

Câteva lucruri îmi plac, mă conving: lecturile, analizele, discuţiile despre melancolie (depresie, anxietate, accedie, tristeţe), dar nu şi stângăciile care exhibă semidoctismul.

Scriind despre Vaticanul II, Ratzinger recunoaşte că enunţurile sunt ‘răspunsuri ale unor comisii’.

Inclusiv inapetenţa ar putea fi exprimată într-un mod mai semnificativ raţional, mai transparent, cu toate că cel mai adesea nu e. Mă gândesc la ‘obiecţia inapetenţei’. Gândind, facem mai mult decât să testăm raţionamente. Funcţia intelectului e o unealtă. Dar inapetenţa ar putea să fie elucidată, desluşită. Altfel, devine o bagatelizare oţioasă. Inapetenţa are o funcţie practică certă în gestionarea activităţii. Nu datorăm probitate intelectuală oricărei interpelări. Nu suntem analizoare.

Tradiţionalismul e o formă de necrolatrie, de iluzionare, de subordonare a prezentului cu posibilităţile lui, unor închipuiri despre trecut; contrariul poate să fie surescitarea, practicismul, accedia exprimată ca nerăbdare, ca febrilitate.

Cine clachează, ripostând pueril, se compromite.

Patriarhul ecumenic l-a umilit pe Papă; au urmat documentul Congregaţiei şi preluarea ecologiei. Iar Mitropolitul nu s-a abţinut de la triumfalismul ştiut (protocronismul, precedenţa).

Logica nu poate fi ipocrită.

Vocabularul sărac, stilul ponosit, banal.

Ieri, simţul anomaliei, al patologicului superstiţiei, cu gândul dispensabilităţii lor, al faptului că ele nu s-au compromis decât pe sine; ‘neasistarea’, iluzia.

Părinţii fizicii moderne nu scriau postări despre absurditatea fizicii de până la ei.

Forma modernă e legitimă, însă nu în mod exclusiv, absolut (mă gândeam la Barth şi la scolastica protestantă). Se afirmă că ‘dialogurile platoniciene’ moderne sunt inferioare; dar aici ne referim la geniul cuiva, nu la posibilităţile unui veac (care alţi filozofi antici au scris dialoguri la fel de izbutite?).

Cei care, plăcându-le Sf. Toma, îndeamnă: ‘să fim scolastici!’, sunt ca şi cum, plăcându-le Shakespeare, ar îndemna: ‘să fim dramaturgi elizabetani!’. Scânteierea raţionamentelor tomiste provine de la autorul lor. Ceea ce e mai bun e şi inimitabil. Nişte pastişe ponosite şi şcolăreşti nu ajută.

Silogismele sunt o formă universală, însă ceea ce numim logică sunt nu silogismele, ci utilizarea lor; nu principiile cele mai abstracte, ci întrebuinţarea care li se dă. Un gospodar mălăieţ, cu patru copii, ambiţionează să scrie scolastică întocmai ca dominicanii.

Nimeni nu face prozelitism pentru a sluji adevărul, ci pentru a domina. Acesta e altruismul convenabil şi ipocrit al dominării. Cu cât prozelitismul e mai verbal, cu atât e mai ipocrit, adresându-se direct şantajului şi constrângerii prin ‘adevăr’, prin intimidarea verbală. Satisfacţia superiorităţii, a setei de dominare, nu e nici măcar camuflată. Propagandistul instrumentalizează ceea ce crede, pentru a domina. De aceea nu trebuie dialogat cu perfidia; de aceea nu există ‘apărare ofensivă’. Tacticile apar ca derizorii (îmbierea cu ‘tradiţia cartuziană’, oază care va sluji pentru a crea gustul a ceva ce poate fi găsit înafara Bisericii: niciun schismatic nu crede că ajută, contribuie la promovarea unei tradiţii cartuziene în Biserică, ci o foloseşte ca momeală, ca nadă, ca obişnuire cu ceva pentru care schismaticii pot oferi un surogat similar …). Sobrietatea cartuziană, dezinteresarea de funcţii şi canonizări, vor fi estompate, în intenţia schismaticilor, de asemănarea iluzorie cu ‘soluţia răsăriteană’. Natura pur occidentală, ca şi apariţia abia după momentul schismei, ale cartuzianismului sunt eludate convenabil, nemenţionate. Aici se vădeşte distructivitatea pură a schismaticilor complexaţi.

E stigmatizată ipocrizia acelora care nu ar mai acorda o funcţie (unui apostat), nu şi ipocrizia celui care ar vrea să îşi păstreze funcţia, deşi a apostaziat. Adică, pare rezonabil ca fostul iezuit să vrea să îşi păstreze funcţia la cei cărora le-a întors spatele (pentru că … nu aveau Liturghii la fel de însufleţite ca acelea ruseşti din Italia).
Un altul năzuia să fie în comuniune cu ruşii, nepăsându-i că nu va mai fi în comuniune cu benedictinii. Acribia mistică joacă feste. E şi plictisul monastic, accedia, care trebuie să îşi inventeze canoane şi norme. Unii ajung să creadă că ‘alţii se roagă mai bine’. Misticismul poate fi disjuns de creştinism, iar mistica poate deveni critică (Gillet şi chiar Deseille erau mai îndreptăţiţi de circumstanţe, decât Bunge); convertirea unora poate fi o unealtă a criticii, un mod de a critica, de a blama (ceea ce Bunge şi face, depănându-le ruşilor istoria mizerabilă a monahismului apusean, cu eşecurile succesive), ceea ce nu mai e o împlinire, ci o dezicere, Gillet şi Deseille erau mai motivaţi de circumstanţe, aveau raţiuni practice, ca şi pe aceea a vârstei (nu doreau să îşi irosească existenţele într-un mediu ostil, sau indiferent, apatic).

Dacă ‘nu există o credinţă nedogmatică’, înseamnă că şi creştinii antidogmatici au un set de dogme, caz în care putem afirma că sunt minimalişti, prudenţi, etc.. Dacă orice credinţă presupune dogme, înseamnă că toţi credincioşii au nişte dogme, iar neîncrederea lor se manifestă faţă de anumite enunţuri, nu de toate; trebuie totuşi reiterat că Iisus nu a pronunţat dogme, mai întâi pentru că vestirea Lui nu utilizează sintaxa dogmei, a teoriei, a adevărurilor teoretice, de asta sunt încredinţat.

Când s-a convertit, Bunge era vârstnic, într-un mediu prielnic aspiraţiilor lui, şi sihastru. Convertirea lui seamănă cu o dezertare.

‘O Evanghelie nedogmatică e maleabilă.’ Păi chiar este. Evanghelia chiar e maleabilă. Disensiuni vechi de milenii o demonstrează. Dumnezeu nu pronunţă dogme. Limbajul dogmei nu e limbajul Scripturii. Orice dogmă interpretează. Dogmatica utilizează limbajul teoriei. Biblia e ca Platon şi ca epopeile, nu ca Aristotel sau ca stoicii. Pe de altă parte, Biblia nu Îl are ca autor pe Dumnezeu, ci oamenii. Biblia nu e dictată de Dumnezeu. Nu seamănă cu Coranul.

Livrescul înseamnă mutilarea vieţii, obiceiul de a face abstracţie de multe, în primul rând de câteva principii fundamentale ale vieţii, de ‘simpatia pentru existenţă’, e escamotarea convenabilă şi jansenistă, neglijentă. Pare că dacă eşti cumva conştient de eventualitatea cantonării în livresc, ai depăşit-o. Dar eşti pe mai departe marioneta unor prejudecăţi, a unor poziţii pe care le iei, din neglijenţă, din frică, drept de la sine înţelese, ceea ce nu sunt. Anacronismul patent nu îţi dă de gândit. Recursul la livresc şi cantonarea ţi se par rezonabile, deşi contrazic experienţa obştească. E aici o zăvorâre, şi o obstinare (în care frici, blocaje, reflexe, fobii, etc., îşi dau mâna, conclucrează). Anacronismul te îndepărtează de omenesc, de cotidian, în cel mai nemijlocit mod, totuşi refuzi să o constaţi. Îţi pare numai o eventualitate verbală. E o formă de neglijenţă, şi de becisnicie, de tânjire. E o obtuzitate, care merge până la paseism, adică indiferenţa faţă de tot ceea ce e nou, sau relativ nou (epigonii nu au ce învăţa de la ştiinţe, de la filozofiile moderne). Acest paseism e o autoiluzionare. Cercul vicios al confirmărilor are resorturi subconştiente. Decizia împotriva modernului, paseismul sunt forme exterioare, extrinseci, nevalabile în sine, ale unor blocaje.