Teza lui Tournier e cã, pentru Verne, existenţa înseamnã vicisitudini (a cãror biruire nici nu revine realizabilului mundan, în planul empiric), traumã, iar fericirea—recluziunea în adânc—minã, submarin, centrul Pãmântului—adãpostirea—‘pacea inefabilã a adâncurilor’, o numeşte Tournier—ceea ce înseamnã cã fericirea cãutatã—visatã—vrutã—nu se aflã în geografic, şi Verne nu mai e poetul extrovertirii, ci al recluziunii voluntare. Dealtfel, dihotomia iniţialã roman geografic/ roman istoric e şi atribuitã înţelegerii grãbite, nesemnificative.
Însã teza criticã a lui Tournier nu convinge, pentru mãcar douã motive—recluziunea edenicã e demonstratã pentru numai trei romane, nu e deloc ubicuã, şi cred cã pare sã fie o laturã a robinsonadei, a gestionãrii, a locuirii—şi nu e demonstrat cã fericirea aceasta e durabilã, sãnãtoasã, giratã de autor. Altfel, e o transformare a imaginii ‘cãlãtorului sedentar’, imaginea deja propusã a unui Verne, cãlãtor în tihna locuinţei sale franceze—ceea ce e altceva, şi mai plauzibil (dacã nu e o amintire falsã, cred cã s—a descris şi un sindrom, al cãlãtorului sedentar). Fericirea recluziunii are, de fapt, semitonuri demonice, şi eşueazã, sunt Edenuri în derivã. Nu sunt convins cã Verne propune submarinul sau adâncul de minã ca locuri ale unei fericiri durabile şi sãnãtoase. Şi nici nu e acesta întregul Verne—poate cã nici cel mai reprezentativ.
Tournier scrie despre ‘vicisitudinile existenţei’ (‘la adãpost de toate vicisitudinile existenţei’), despre ‘vicisitudinile vieţii noastre de la suprafaţã’—e termenul sãu predilect pentru a desemna vitregia experienţei. Iatã cã geografia nu mai înseamnã feericul. Însã ipoteza lui Tournier e discutabilã. În ansamblul naraţiunilor verniene, subiectul e secundar. Literatura lui Verne nu e una a recluziunii jubilatorii. Miza, intelectualã şi existenţialã, e alta. ‘Beţia cunoaşterii şi pacea inefabilã a adâncurilor …’.
E vorba, ca şi în cazul robinsonadei, de experimente mintale.

Nu sunt convins de ipoteza criticã a lui Tournier, al cãrui aplomb îmi place, stilul desãvârşit al paginilor critice, tonalitatea virilã. Dar cred cã acest Verne ipotetic, rezultant, e în parte generalizare, în parte rãstãlmãcire—demonicul dat ca edenic, visceralul absolutizat. Ipoteza nu e arbitrarã, dar priveşte numai un aspect—partea, latura—nu ansamblul. Unul din visele lui Verne e, da, subteranul, adâncul feeric, înfrigurarea şi nesaţul adâncului necuprins. Dar cu asta nu e spus totul—poate cã nici ceea ce e mai important. Beţia aerului şi a zborului, locomoţia, marea, oceanul sunt surse de jubilaţie. Demonicul Robur e cel puţin la fel de interesant ca lucifericul Nemo (cred cã epitetele sunt interschimbabile).
Robur şi Nemo, condotierii neînduplecaţi ai lui Verne.
Aşa cum e formulatã, ipoteza lui Tournier n—are destulã supleţe. Generalizeazã, ridicã partea la rangul întregului, dã partea drept întreg. E mai puţin decât ne—am aştepta de la un mare critic. Dar partea de adevãr existã, versantul desemnat e unul real, existã şi un Verne interesat de cei care cautã fericirea în hãuri, cu toate cã mã îndoiesc cã aceasta ar fi chiar programul—şi idealul—lui Verne.