Despre Lolita, zolism, limbi artificiale sau inventate, etc.

‘Fire in the Sky’ cântat de Hypocrisy—

Olson despre Simon (‘Visãtorii …’). Enormitãţi, absurditãţi—iezuitul M. despre întrebuinţarea … naraţiunilor biblice (i.e., în dispreţul experienţei, al empiricului).
Kalb.
Primeazã, la ei, vulgaritatea, semidoctismul, zelul dizgraţios, afectarea, etc..

Epistemologia naivã—realismul naiv—oamenii vorbesc de parcã empatia lor, formulatã apodictic, ar fi ‘gustul’ însuşi—crezându—se giranţii ‘gustului’, cei care îi deţin etalonul.

E uşor sã cedezi tentaţiei de a generaliza, de a extrapola—panta generalizãrii, trecerea neconvingãtoare, ipoteza devenitã fapt.

Binele minţii—afganul—Pãlãrierul—catolicul Watson.
Ingenuitatea dezarmantã—tocmai romanul—etalon ….

Enclavizarea—segregarea—separatismul—crearea de nevoi false, de dependenţe iluzorii.

Impresia altuia nu se poate substitui experienţei directe a cãrţii—hoinarul Rousseau, nu Linné—scopul e altul, nu clasificarea, ci sentimentul, empiricul ….

Artele literare pot fi comparate pentru a fi diferenţiate mai net, pentru a conştientiza mai bine specificul fiecãreia—nu pentru a fi amalgamate. Înrudirea poate fi realã, dar nu trebuie sã mascheze unicitatea—singurul scop raţional al comparaţiei e sublinierea unicitãţii, a diferenţei, nu amalgamarea. Cunoaşterea similarului, a înrudirii, nu e decât un pas cãtre înţelegerea—şi mai buna trãire, în sensul originalitãţii proprii—a unicitãţii. Ştiinţa care ‘aduce la unitate’ e inoperantã în artã, unde primeazã singularul. Existã o negare autoritaristã a originalitãţii, care trebuie contracaratã imediat, neechivoc. Existã o tãgãduire a viului, de care pedanteria se face adesea vinovatã, subordonarea originalitãţii faţã de tipare. Comparaţia e un mod de a cunoaşte mai distinct, de a face ca înţelegerea sã fie mai distinctã, mai limpede, nu mai vagã. Nu comparãm pentru a amalgama.

Nu mã recunosc în idealul profesional al savanţilor literaturii—nu mã regãsesc în ideea unor rezultate ştiinţifice.

Gestul lovinescian.

Zolismul lui Steinbeck.

Citadinismul.

Crearea unei limbi—nesemnificativã filologic, zadarnicã, e un act ascetic, de imersare, de trãire a lumii.

Aveam, poate, motivele mele de a cãuta, ca adolescent, brutalitatea muzicalã dezlãnţuitã, crispantã, lezantã.

E interesant în ce mãsurã Lolita rãmâne o pãpuşã sexualã, un obiect, poate o fantasmã—şi cât de puţin e reprezentatã ca fiinţã—aflãm numai despre toanele ei—şi caracteristica cea mai generalã a relaţiei constrânse cu temnicerul ei—pe de altã parte, nici despre mama ei—nici despre celelalte douã femei din viaţa naratorului—soţia europeanã şi hoinara inimoasã—nu aflãm mai multe, soţia americanã având un relief satiric—dar nici individualitatea ei nu trece de nişte generalitãţi. Trãsãturã literarã de care Nabokov nu putea sã nu fi fost conştient. Din acest punct de vedere, romanul se putea numi ‘Humbert’, deoarece nu e despre Dolly în mod deosebit. Originalitatea ei umanã nu e, cred, prezentã nicãieri. Pe fatã nu o individualizeazã mai nimic, dincolo de convenţionalul adolescenţei feminine—nu e un personaj memorabil, distinct, o creaţie.

Gândindu—mã la zolism, la subiectele zoliştilor—dar şi la ecranizarea lui ‘Ion’, la rezumatul intrigii romanului—realizez cã n—am deloc aversiunea moderniştilor autohtoni interbelici pentru subiectele zoliştilor, prea crase, credeau citadiniştii vremii. Bineînţeles, zolismul nu exclude nici umorul—nici citadinul, subiectele citadine—ba dimpotrivã, dacã ne referim—chiar îm ambele privinţe—la scrisul maestrului.

Crearea unei limbi pentru personajele romanului, pentru lumea narativã, nu are semnificaţie filologicã, ci asceticã—e neglijabilã filologic, ca rezultate filologice, însã e importantã ascetic—adicã, nu e numai un divertisment inofensiv. Eram înclinat sã vãd în aşa ceva numai o ocupaţie inofensivã.

Zolismul americanilor—şi sorgintea, extracţia gazetãreascã (a procedeelor)—mai ales Steinbeck, demodatul—azi—Lewis, încã respectatul Dreiser …--Hemingway fiind unicul din constelaţia vedetelor literare americane lipsit de tangenţe cu zolismul—sau de înrudiri—şi tot unicul cu care arta lui Steinbeck nu are legãturi—spre deosebire nu numai de Lewis şi Dreiser, Dos Passos—cu tot modernismul—şi Caldwell—însã chiar Faulkner, modernist, dar înrudit cu zolismul—chiar prin legãturi revendicate—sau numai sugestii—de la Mann, la Flaubert ….

Amorsarea, treptatã, a distructivitãţii—dezarmat.

Frigul e descurajant, e demoralizant. Frigul descurajeazã.

Higgs, ’87—Trueman (‘o desfãtare de citit’)—Beckwith şi Deavel despre eleganţa ‘Reformei neintenţionate’—Harmon despre SF—ul umoristic al lui Zahn, autor despre care am aflat de la Pãlãrier, regãsindu—l apoi în articolul despre un alt salahor al novelizãrilor—şi, joi, în catalogul aceleiaşi edituri care l—a tradus şi pe salahorul celãlalt.

Dum., de la 9 ½ seara—cafele.

Ieri searã, dum., citit—de la 11 seara—dupã redactarea însemnãrii despre americani—întrerupând pentru o gustare. Mi. seara citisem pânã la pag. 70—iar sb., pânã la pag. 105.

Card—dubla semnificaţie—vrut—dar uitat, neremarcat. Card, ½, noul ….