Oamenii se grãbesc la citit din lene—cititul zorit nu e un compliment pentru o carte. Cititul în grabã, cititul zorit nu e numai o formã de lene, ci şi un semn de puerilitate—ceea ce se obţine astfel nu justificã interesul sau efortul, ceea ce ‘afli’ aşa e de micã relevanţã; eu nu gãsesc atâta interes anecdotei, schemei generale a intrigii. De fapt, nu pentru asta citesc.
Cu totul altceva e însoţirea cu o carte, când nu e vorba de citirea în fugã, în grabã, ci de reluarea vreme îndelungatã, într—o abordare nelinearã, idiosincraticã, când cartea devine o sursã inepuizabilã de bucurie literarã—aşa cum fãcea Barthes; însã chiar şi aici, avantajul lecturii cursive e net, pentru înţelegerea cãrţii.

Vreau sã spun cã o carte nu meritã strãbãtutã în grabã pentru a afla ‘despre ce e vorba’—schema generalã a intrigii. Faptul cã unii îi pot gãsi interes numai acesteia mi se pare pueril; de aceea afirm cã e nu numai lene—dar şi puerilitate. Ceea ce poate sã aducã o pacurgere zoritã, aportul, e neglijabil—anecdota în cea mai generalã formã.
Barthes, însã, vorbeşte despre o formã de rãgaz, nu de lene sau grabã. Cititul acela, despre care scria Barthes, nu e zorit, grãbit.