Raţiunea, raţionalitatea au acelaşi rol şi loc în critica literarã, ca şi în teologie—servesc o convingere de altã naturã, nu ele pot fi sursa convingerii, ci numai o formã a acesteia. Adesea, insatisfacţia provine din ceea ce e reprimat, înãbuşit, neexprimat—trãit, dar reprimat. Trãirea trebuie desluşitã verbal—şi dispusã logic—reprimatul lezeazã.
În critica literarã, raţiunea e o formã, o dispunere, rãspunzând unor nevoi, nu un izvor—nu e originea aprecierilor, ci formã care li se dã acestora. Raţionalitatea ţine, în critica literarã, de formã, nu de principiu—ea nefiind originea, ci desluşirea aprecierii fundamental intuitive. (Ceea ce s—a numit raţionalism, în criticã, se referea la calitãţi pretinse operei, nu procesului critic. Critica raţionalistã era, mai ales la francezi—şi francofili—un avatar al clasicismului în criticã, al criticii clasiciste, prescriptive. Reversul era, desigur, convingerea cã şi aprecierea artei trebuie sã se facã urmând normele raţiunii. Era o criticã clasicistã, normativã, zisã ‘dogmaticã’, şi care apela la canoane—azi, abolitã, din câte ştiu.)