‘Lumea secundarã’ e o noţiune ridicolã în pedanteria ei şcolãreascã—lumea oricãrei naraţiuni însufleţite e secundarã—inclusiv aceea a literaturii zise realiste, etc.. Orice lume de artã—inclusiv a realismului pretins documentar—e secundarã, şi nearbitrarã. Ca sã existe artistic, o lume trebuie creatã—nu însãilatã, nu înjghebatã—ci descoperitã, nu nãscocitã—şi e secundarã. Lumea romanelor naturaliste nu e mai puţin inventatã decât aceea a dizentericelor epopei fabuloase care sunt scrise azi. Orice lume narativã, dacã existã artistic, e secundarã. E secundarã în virtutea faptului cã e secundarã, nu a epigonismului prerafaelit. Nu prerafaelitismul face ca o lume naratã sã fie secundarã.
Trãsãturile probabil maniacale ale lui Tolkien rãzbat în asemenea terminologii de o pedanterie rizibilã. Convingerile de aceastã naturã îi erau, dacã nu necesare, atunci în orice caz utile; însã pentru mintea altuia, ele sunt balast şi înseamnã superfluitate.