O formulã criticã lapidarã, oricât de ingenioasã şi de inspiratã, nu poate rezuma, abrevia adevãrul unei literaturi, natura ei, cu eterogenitãţile inerente, cu laturile şi diversitatea ei; de aceea, nu trebuie aşteptat prea mult de la o butadã, de la o frazã, etc.. Ele pot spune ceva—dar niciodatã totul—iar nespusul poate fi tocmai principalul! Prefer discuţia, formulei. O formulã oglindeşte narcisismul criticului; e neşovãitoare fiindcã e reflexivã. E fetişizarea, neinteligentã, a dispoziţiei—a ‘ceea ce simt acum’.
Cred, ca şi evreica, mai mult în discuţii, în analize, decât în formule. Cu cât mai generalã, mai cuprinzãtoare, formula e mai neadevãratã, mai ‘largã’. Caracterizarea succintã, definirea rapidã spune prea puţin—sau nimic—despre bucuriile pe care le poate da o carte. Scopul criticii nu e ajungerea la nişte formule rezumative ingenioase. Scopul criticii e explicarea.
Formulele critice îşi au interesul lor, dar o criticã greşeşte dacã le acordã supremaţia. Performanţele netãgãduite ale criticului trebuie sã fie de analist, nu de moralist—trebuie sã convingã prin raţionalitatea analizelor şi elasticitatea minţii—nu prin ingeniozitatea butadelor şi ascuţimea poantelor.