‘Lolita’ nu e un roman ca ‘Strãinul’ sau ‘Ciuma’, nu propune o generalitate simbolicã. Ea nu ilustreazã o intuiţie a unei situaţii generale—‘pedofilul şi victima lui’, etc.. Interesul ei nu e la acest nivel. ‘Lolita’ nu e o ilustrare simbolicã a unei relaţii tipice, generice. Descalificantã pentru artã nu e niciuna din aceste douã abordãri. Însã ‘Lolita’ nu aparţine tipicului, genericului. Nu e rechizitoriul romancierului împotriva pedofiliei. (Poate cel mai surprinzãtor lucru e faptul cã Lolita însãşi nu e o creaţie, nu depãşeşte condiţia unei pãpuşi, a unui trup. Într—o anumitã mãsurã, cele douã soţii ale naratorului sunt creaţii; rãmâne faptul cã psihicul protagonistului irascibil şi morocãnos, pricinaş şi ciufut, necesitã o asemenea obtuzitate, şi reprezentãri lipsite de empatie—chiar caricaturale—fantasmele vindicative şi reprezentarea de care e capabil un ins ciufut şi morocãnos.)
Mã întreb, însã, dacã violul comis de consilierul pedofil din romanul Annei Bernays (‘Bãrbatul …’), şi rememorat de victimã cu recunoştinţã, cu atât mai mult cu cât corupãtorul nu fusese monah, sau preot, indigneazã şi scandalizeazã critica în aceeaşi mãsurã ca ‘furtul copilãriei’ din ‘Lolita’, care e, mãcar, o situaţie de sexualitate hetero.
La Anne Bernays, violatorul pedofil efectueazã o iniţiere în ştiinţa secretã a plãcerii—nu comite o silnicie. Victima violului are, conform autoarei, paisprezece ani. Iar violatorul e un binefãcãtor. Se înţelege cã violurile sunt execrabile, numai dacã fãptaşul e monah sau preot. Dar probabil cã lumea de ficţiuni obscene, grozãvii şi idilã, a romanului acestuia, nu îi indigneazã pe cenzorii moralitãţii. Violatorul nu e un corupãtor, ci un maestru; aşadar, pedofilia violentã e acceptabilã, câtã vreme nu e heterosexualã, iar fãptaşul nu e om al Bisericii—caz în care totul s—ar schimba brusc.

Powers—recomandat de Ahlquist (care aratã cã existã o tradiţie catolicã în acest sens) şi Dna. Miesel.

‘Înţelegerea’ împietritã, nerevizuibilã, nu mai e înţelegere—ci criptã.

Atitudinea ‘existenţialistã’ a lui Connolly—vehicularea de sloganuri şi prejudecãţi interbelice, rãstãlmãcirea modernismului major, desuetudinea, lipsa de farmec, exagerãrile, etc.. Latura masochistã, exprimatã în dezicerea de ceea ce îi era natural inteligibil, şi sublinierea a ceea ce îi era strãin—machismul plebeu, afectarea, etc.. Confuzia naivã, între machism şi autenticitate. Rãstãlmãcirea bizarã cãreia îi e supus modernismul, în partizanatul criticului acestuia. Dealtfel, posteritatea a taxat drept calp—şi neconvingãtor artistic—mult din ceea ce promovase criticul. Gazetãria nu înseamnã autenticitate. Însã ceea ce pare sã fi girat criticul e temperamentul, ceea ce contravenea propriei firi.

Lecturile lui Birzer mã intereseazã.

Realizãri literare supreme—câteva romane—Rebreanu, stilul, naturaliştii, zolismul. Aversiunea.

Generaţia lui Miéville, Stross, Abercrombie.

Regula lui Card—antipatia contraindicã estimarea.

Atunci când integritatea e una instinctivã, şi nu propusã, deliberatã, programaticã, singura soluţie e moartea dreptului în cauzã.

‘Deşi pur divertisment …’.

Scriitorii trebuie sã ofere rezultate, nu experimente; experimentul ca atare nu conteazã, ci numai rezultatul. Geneza e altceva decât rezultatul vizat, şi nu—l poate suplini; experimentul însuşi nu poate fid at ca rezultat—de parcã asta ar fi tot ….

Rebreanu—interesul literar, de artã, al realiştilor. Nespusul, neexprimatul, a trişa. Lucruri care se cer spuse. Egalii.