Rainer mi se pare mai ilustrativ pentru delãsarea neurastenicului, decât pentru exigenţa perfecţionismului; nu cred cã e vorba atât despre crampa, reticenţa perfecţionistului, cât despre delãsarea caracteristicã neurasteniei. Nu publica, fiindcã nici nu scria îndeajuns; nu e un caz ca al lui Joyce, ci o ratare—din delãsare. Nu fãcea faţã solicitãrii lucrului. Altfel, nu au rãmas de la Rainer postume ştiinţifice importante; acelea personale, cu caracter literar marcat—jurnale, schiţe de conferinţe—sunt remarcabile, însã.
Abulicul Amiel e, probabil, un termen de comparaţie mai plauzibil. Capitalul lui Rainer s—a irosit, probabil, din delãsare—nu din ambiţii intelectuale şi exigenţe imposibil de satisfãcut. Maiorescu ar fi un caz interesant de comparat—Maiorescu, conştient de ratare, de irosire, o atribuia insuficienţei ştiinţifice a psihologiei vremii lui. Maiorescu îşi recunoştea ratarea, o admitea, era conştient de ea.

Rainer nu era dintre cei pe care himera desãvârşirii de neatins îi ţine departe de realizãri—ci numai încleştarea delãsãrii, cãtuşa neurasteniei. În aceastã privinţã, comparaţiile cu … Leonardo sunt de o absurditate strivitoare.