Feminizarea timpurie. Vladimir Nabokov, ‘Lolita’

Feminizarea timpurie. Vladimir Nabokov, ‘Lolita’






Capodopera nedisputatã a literaturii americane, ‘Lolita’ e romanul umoristic şi dramatic al nãravurilor unui dezmãţat ciufut şi al interacţiei lui cu o copilã pe care o şantajeazã, şi romancierul vorbeşte, undeva, despre ‘marginea unei ordini şi splendori supranaturale’, ‘furnicãturile extazului’, ‘mãdularele de culoarea caisei’ ale fetei; ca formã, e mãrturisirea scrisã a unui bãrbat aflat în închisoare, ciufutul, cusurgiul şi afectatul care se ascunde sub numele de Humbert, mãrturisirea unui ins monstruos mai degrabã prin lipsa lui de sentimente, prin inaptitudinea sentimentalã (dar capabil de o intensã, arzãtoare adoraţie fizicã). Naraţiunea e prin excelenţã picarescã, în cheia umoristicã a picarescului rusesc; dar devine, treptat, posomorâtã—suspinele secrete ale copilei, ‘combinaţia’ din sala de clasã, bronşita, petrecerea neizbutitã, ‘privirile acelea de neuitat în care se înfruntau mânia rece şi lacrimile fierbinţi’—sunt lucruri care alungã orice zâmbet, şi nu mai e vorba de umor. Geograficul subliniat de unii nu e decât însuşi picarescul. ‘Lolita’ e o ficţiune psihologicã şi, ca atare, o scriere modernistã, a modernismului autumnal. Maladivã la naratorul ‘Lolitei’ nu e preferinţa pentru copile, ci tonul, alura minţii, teoria despre demonicul preadolescentin—când e vorba, o ştie oricine, numai despre feminizarea timpurie—ceea ce se numeşte ‘precocitate’; nimfetele despre care scrie Nabokov cu atâta dãruire sunt femei precoce, nu demoni, aşa cum devin în difracţiile ciudate ale minţii lui. Nabokov s—a prefãcut cã scria o ‘Doamnã Bovary’, a pretins cã trateazã un subiect care îi era îndepãrtat. Atunci, care e interesul acestui monolog, al confesiunii care nu e o naraţiune realistã flaubertianã impasibilã, neutrã, ci o voce, un personaj care face sã pivoteze povestirea? Oricât de asezonat de ironie, tonul pasiunii naratorului ‘Lolitei’ nu se contraface. Trebuie sã îi preexiste ironiei. Biografia publicatã de anagrama nabokovianã se numeşte ‘Indiciul meu’.
Dealtfel, caracteristica generalã a interviurilor şi declaraţiilor lui Nabokov e falsitatea tonului. Paradoxul a fãcut ca Nabokov sã fie un decadent canonizat. Dar ca romancier, Nabokov nu trebuie apreciat dupã ipocrizia interviurilor şi puerilitatea anagramelor şi tonul dulceag—elegiac şi afectarea memorialisticii—acestea sunt pleava—ci numai dupã sinceritatea artisticã, aşa de prezentã în roman. Chiar prefaţa ‘Lolitei’ stipuleazã aceastã dihotomie necesarã. Romancierul Nabokov nu are atributele omului, care poza în inofensiv savant aiurit şi fãcea caz de gusturile cele mai salubre—sporturi, prospeţime şi imagini înviorãtoare. Masca publicã e neinteresantã—la fel ca veninul rechizitoriilor lui literare aşa de sucite.
Patologic e modul în care naratorul îşi percepe şi, ca atare, trãieşte, sexualitatea. Îngrijorãtor e modul foarte patologic în care acest narator îşi trãieşte înclinaţia. Patologicul transpare, cum am spus, în teoria demonicului feminin. Feminizarea timpurie e rãstãlmãcitã ca demonic. Experienţa socialã comunã e transcrisã în cheia ocultului. Naratorul e pervers fiindcã se crede fascinat nu de cãtre o femeie foarte tânãrã—sau, de femei foarte tinere, în general—ci de o fiinţã demonicã, de o clasã de fiinţe demonice—tenebrosul dorinţei acesteia repugnã. Nu existã, la pedofilul sadic al lui Robbe—Grillet, astfel de elucubraţii. Naratorul nabokovian pare foarte speriat de fetele întâlnite. Dorinţa lui e boantã, fãrã simpatie, e suspicioasã. Maladivitatea dorinţei lui Humbert nu e datã de obiectul—ci de caracterul ei. Şocantã nu e preferinţa ca atare, în abstract, ci caracterul ei tortuos, trãirea fiind datã de înţelegere, sau informatã. Existã aici o transformare a biologiei, normale, într—o mitologie hidoasã (dupã cum aratã chiar terminologia). Feminizarea aceasta e, dealtfel, mai mult decât numai corelatul psihologic, comportamental, al transformãrilor endocrine.

În plan estetic, cu pretinsul Humbert devenim conştienţi—încã o datã—de condiţia naratorului —de problematica acestei condiţii, şi de condiţia problematicã. Dar ‘Lolita’ nu inaugureazã, în aceastã privinţã, vreo problematicã aparte.
Romanul e altfel decât autorul—avertizeazã prefaţa.
Stupiditatea netãgãduitã a irascibilitãţii pedante, a invectivelor necurmate ale naratorului împotriva kitsch—ului clasei de mijloc americane, face parte din absurditatea şi ridicolul personajului—maniheismul pueril, polaritãţile absolute care îi organizeazã priceperea. Nabokov pare sã fi fost conştient de absurditatea acestor rãbufniri, a acestei irascibilitãţi. Tot ceea ce e de naturã sã facã personajul—social, literar—al lui Nabokov aşa de profund antipatic, e înregistrat aici în contul satiric al absurditãţii naratorului. Sunt unul dintre cei care nu gãsesc la Nabokov farmecul irezistibil care îi e atribuit; conform teoriei prefaţatorului fictiv al ‘Lolitei’, defectele omului nu sunt şi ale romanului sãu, vocea socialã fiind preluatã de vocea narativã.
Charlotte e ‘o vãduvã coaptã’, cu ‘buzele de mãrgean, pãrul arãmiu, decolteul primejdios de adânc’. A asista la iubirea altuia—arta lui Nabokov e aşa încât, bagatelizatã, iubirea femeii acesteia sã îşi pãstreze autenticitatea şi umanul, necorodatã de batjocura cuiva pe care nu—l leagã iubirea de nicio fiinţã din jur …. Iubirea soţiei acesteia vremelnice nu apare ca intrinsec ridicolã sau derizorie (şi chiar naratorul admite asta); Humbert nu iubeşte, pe când mama Lolitei, probabil cã da. Însã neruşinarea nabokovianã e de a face din Humbert victima naivã a maşinaţiunilor unei vãduve lipsite de scrupule şi decise sã se recãsãtoreascã. Naivitatea acestuia e, cum am spus, implauzibilã.
Umorul provine din naivitatea certitudinii naratorului cã pasiunea lui pentru copilã trece neobservatã, cã mama fetei îi ignorã intenţiile, când e vãdit cã vãduva folosise fata ca momealã, pentru a—l hotãrî pe pedofilul ezitant. Humbert apare ca un bleg de o naivitate monumentalã, de—a dreptul implauzibilã, în încredinţarea lui neclintitã cã intenţiile pedofile sunt secretul cel mai bine pãstrat. Şi din monstru tenebros, iatã—l victima tenacitãţii vãduvei nurlii, decise sã se mãrite cu el. Vãduva nu numai cã nu îi ignorã niciun moment intenţiile reale, ci le speculeazã cu dibãcie, prezentarea fetiţei fiind atuul pentru a—l decide pe Humbert sã devinã chiriaş. Înduioşãtoare, convingerea naratorului cã planurile nu îi pot fi descifrate e de naturã sã descumpãneascã.

Protagonistul acesta care pare ‘sculptat în hrean’, dupã expresia unei ziariste românce, morocãnos şi ciufut, are tangenţe cu autorul, aşa cum sugereazã şi prefaţa; prin câte ceva, îi seamãnã.
Cu ‘Lolita’, capodoperã a romanului licenţios şi umoristic, snoavã pedofilã cu filigran, Nabokov a insinuat cã a vrut sã realizeze un exerciţiu flaubertian nedisimulat, demonstraţie de stil, de cizelare, pe un subiect pretins indiferent; şi ceea ce face e sã dea monografia unei înclinaţii, cu toate cã ceea ce începe prin a fi monografia unei înclinaţii devine studiul unei iubiri, dar trebuie pornit de la înţelegerea epistemologiei artistice a romancierului, pentru care literatura e o expresie verbalã supremã, aşadar nesurclasabilã, nesurvolabilã, nesubsumabilã—nici moralã, nici imoralã, şi de o izbitoare imediateţe a vieţii.
Dar sentimentul e mereu acela de prezenţã a unei mari literaturi.

Regretul postcoital al naratorului nu e mai adevãrat, nici mai uman ca pofta care—l precedase, ca dorinţa cãreia îi dãduse curs; împlinirii îi urmeazã remuşcarea, ceea ce concordã cu ceea ce ştim despre firea lui Humbert, şi ceea ce e subliniat e zornãitul dorinţei, care nu ştie sã meargã mai departe—se descoperã ca sumarã, lipsitã de noimã. Zãbovind asupra sexualitãţii precoce a adolescenţilor americani, naratorul evocã dezvirginarea Lolitei (survenitã dupã momentul la care îi fusese dar s—o—ntâlneascã în grãdina mamei)—în drum cãtre lacuri, şatena Lo (12 ani), blonda Barbara (cu doi ani mai mare) şi posacul Charlie Holmes (13 ani) au orgii matinale. Naratorul are amãrãciunea ca virginitatea Lolitei sã îi fi scãpat, practic, printre degete.
‘Relatarea limpede a itinerarului anului dement’ survine cãtre mijlocul romanului (adesea, cei care rezumã cãrţi nu ştiu sã caracterizeze vitezele narative—cuantumul unei scene, al unui episod).
Prin natura sa, romanul monologal nu livreazã o interpretare a personajului—ca în romanul naratorului omniscient—ci o voce. Interpretarea îi revine cititorului, nu naratorului omniscient, inexistent (ceea ce e, desigur, o convenţie, naratorul omniscient fiind neabolibil—chiar cel care pune în scenã monologul şi a scris scenariul). Naratorul omniscient, zis tradiţional, poate fi cel mult incompetent—şi abdicat, dar nu abolit. Autoritatea narativã trebuie asumatã.
Humbert e un marginal, pedofilia lui e argumentatã livresc, prin precedente literare, nu prin frecvenţa şi obişnuitul comportamentului, deşi drumul lui pare sã se încrucişeze câteodatã cu al altor persoane înclinate asemãnãtor. Humbert întâlneşte, în calea lui rãtãcitoare, nu puţini alţi bãrbaţi interesaţi de acelaşi tip de plãcere interzisã. Nu pare a fi unicul cu aceastã meteahnã şi ceea ce—l singularizeazã, în schimb, e universul interior—înscrierea pedofiliei în tradiţia precursorilor iluştri—florentinul şi americanul, etc., nu în obişnuitul unei devieri sexuale. Abominabilul Humbert nu are prieteni, ci cunoscuţi, şi pare a nu fi legat de nimeni. Scopul şi împlinirea lui în viaţã sunt plãcerea fizicã, în termenii ştiuţi. Treptat, naraţiunea capãtã o semnificaţie care nu o precede.
Lamentaţiile lui Humbert sunt numai trãirile lui, nu invectivele indignate ale romancierului. Pocãinţa lui e parodicã şi fluctuantã. Aparţine aceluiaşi umoristic picaresc.

Ca şi Proust, Nabokov e un romancier al patologicului deprimant al relaţiei erotice—delirul geloziei, egoismul, posesivitatea, suspiciunea. Erotica e proustianã, iar fata e un obiect de consum, apreciatã mereu ca înfãţişare, estimatã ca o marfã, temutã ca persoanã—iubirea înseamnã chinul, posesiunea şi gelozia, posesivitatea febrilã, delirul geloziei, strania indiferenţã faţã de aspiraţiile celuilalt [1]. Voracele Humbert rãmâne ca atare—un lacom, un aţâţat, indiferent la poşlost—ul fericirii lui abominabile; ‘doi ani de delectãri deşãnţate îmi creaserã anumite deprinderi ale poftelor trupeşti’.
‘Singurãtatea mã mãcina. Aveam nevoie de o partenerã şi de îngrijire. Inima mea era un organ isteric şi nu—mi inspira încredere’.
Iubirea eroticã are, într—adevãr, sens numai ca actualizare, ca realizare, nu ca aspiraţie—altfel, e numai destrãmare a fiinţei; pasiunea are sens numai înscrisã într—o logicã a dinamicii reale, a interacţiei, a prezenţei, nu ca surogat.

Romanul e mai mult decât foarte îngrijit scris, de un stil foarte cizelat; iar naratorul menţioneazã ‘fuga eului alunecos’ în ‘ape mai întunecate’, ‘în momentele cruciale’.

DINCOLO DE PÂCLĂ. Nabokov precizeazã cã Gray Star e ‘capitala romanului’ sãu, şi schiţeazã teoria ‘nervilor cãrţii’—‘coordonate subconştiente’, imaginile marcante—ceea ce e o mult mai bunã caracterizare a naturii artei, decât şabloanele cãutate de Proust. Arta unui romancier culmineazã în asemenea imagini singulare, nereiterate, nu în tiparele sesizate de Proust şi de ceilalţi critici proustieni.
Cartea se încheie cu elogiul limbii ruse.

Traducerea, cam debilã, a lui H. F. Popescu, se caracterizeazã prin întorsãturi neaoşe dizgraţioase şi inexactitãţi flagrante (‘emanaţiile nocturne’ trebuie sã fie poluţiile, numite ‘emisii nocturne’; simţul tactil se referã la Ap. Toma).

Dintr—un motiv sau altul, au fost preferaţi, pentru rolul lui Humbert, actori cu figurã de estropiaţi isterici—Mason şi Irons, când romanul descrie un fel de Mature, la limitã—un Mitchum, specializat, chiar la vremea respectivã, în periclitarea copiilor. Sentinţa în versuri, pe care, cãtre sfârşitul romanului, naratorul i—o dã lui Quilty sã o citeascã, vorbeşte despre ‘fruntea ca de cearã’ şi ‘ochii cu pleoape grele’.


NOTE:

[1] Nabokov şi Humbert au acelaşi scriitor predilect—‘scriitorul îndrãgit şi palid’, a cãrui ‘schimbare petrecutã în interior’ e invocatã pentru a explica nerespectarea promisiunii—‘orientarea lui spre personaje mai neînsemnate’—trecând la recãsãtorirea lui Farlow, etc..