Amis despre vechea confuzie; resuscitarea inutilã a unor disensiuni literare—tendinţa calofililor, etc..

Booth şi Liddell.

‘Lolita’, ‘Pnin’.

A citi în mare grabã—‘Deadline’ (Mira Grant), în şase ore—nu e un mod de a gusta o carte—nicio carte. Nu cred în aceste galopuri. Aferarea admiratorilor falşi, care înfulecã zorit, dizgraţios—adicã, dupã cuvântul lui Ch., mediocru.

A meritat sã regãsesc, azi (dum.), blogul evreului, pentru excursul despre marţienii predilecţi.

Chiar modul în care îmi poate displãcea o scriere e, adesea, altul, nesubsumabil, diferit, neconvenţional, original, de altã tonalitate afectivã—aşa cã nici nu îmi displac, la fel, lucrurile—chiar în enunţarea modului de a—mi displãcea difer. Şi poate sã ne displacã chiar modul de a antipatiza al altuia. Am un simţ înalt al caracteristicului. Grimasele vehemenţei de prisos.

Apa încãlzitã cu fierbãtorul se electrizeazã prin inducţie.

O înţelegere mai hedonicã, neasceticã, a muzicii—

Odatã lãmuritã, convinsã cã eu nu mai sunt dispus, s—a hotãrât ca mãcar sã mã foloseascã drept ; s—a reîndrãgostit, a fost recâştigatã, a diminuat deliberat comunicarea, odatã conştientã cã lucrurile nu vor merge mai departe, hedonismul banal a triumfat. Ca pion. Ceea ce am conştientizat abia azi (luni) e cã a fost o alegere—alegerea s—a produs.

Roth, Zola, documentarea, Revel.

Umanul gesturilor, al acţiunilor—decrisparea—bonomia.

Hedonismul literar—ca Oard.

Trãirea—jurnale—dar şi romanciera, afganul, etc.. PF. La 5 s.. PF& ’91. ‘91& diversitatea. Blocaje. Resorturi.
La 5 s.—PF& jocul, tertipul. La 3 s.—ideea, impulsul. La 10 z.—îngãimarea.

Abia Type … înseamnã rock poesc—ca sentiment, etc., e poescul regãsit în rock, descoperit ca rock—aportul americanilor ….

Evreul e important fiindcã enunţã dispoziţia lecturii—hedonicul, cititul hedonic, din însufleţire.

Ipoteze& dispoziţii.

O fire plãcutã—dar nesãratã, fadã, anostã—un caracter urât.

Torpoarea, apatia, delãsarea. Iluzii.

Evreul& Cãlinescu& romanciera& SF. Divertismentul. Polisemia. Deprinderile hedonice ale literaţilor. Italienii. Dialogurile ambilor& ateismul. Scrisorile.

Ieri (luni)—‘Cappuccino Nescafé’, dum. seara—‘Cappuccino Jacobs/ Milka’. De joi. Fructele. Tarabe. Copile, joi. Tel., joi. Vin.& sb., mâncare.

Cafele& mâncare& citit …& cinema …& examene. Obez. Ziar. Adulte. Ce s—a ales. Filme …. Noul …. Dana. Ruşinea. Maşina. Destãinuirea. Zorul ascensiunii.

Expresia nu e o valoare binarã; poate fi parţial izbutitã, e rectificabilã, recunoaştem cã ceva aproximeazã mai puţin bine decât altceva. Ceva aproximeazã intuiţia, iar altceva îi corespunde încã mai bine—e mai aproape de ceea ce se simte, neexprimat, de ceea ce se vrea sã se spunã. Existã exprimãri stângace, care nu desluşesc intuiţia, ceea ce e ghicit; în plus, distingem, în mod obişnuit, între ceea ce reuşeşte sã spunã cineva—şi ceea ce vrea sã spunã: ‘Vrei, de fapt, sã spui cã …’, subliniind imperfecţiunea, corectabilã, a expresiei, recunoscând—o ca distinctã de ceea ce e vrut—nu suntem cantonaţi, nu rãmânem la nivelul expresiei, într—un pozitivism descurajant al enunţului—cãtuşã.

Creştinul cu o înţelegere teoreticã a credinţei, teoreticã nu în sens peiorativ, capabil de intelectualitate, e mai inuman, repliat fiind pe axiome şi pe blocajele acelea.

Pe unele femei le iubesc, altele numai îmi plac, pe altele le urãsc—e o înţelegere superioarã.

A afirma istoria, empiricul, incongruentul, diversul—împotriva formalului şi aprioricului—diversitatea împotriva monotoniei.

Marţi, de la 5 seara—‘Lolita’.

Fericirea trãitã, şi aceea visatã, idealã; sunt obişnuit, dintotdeauna, sã visez fericirea—nu sã o trãiesc, nu sã o încerc.

Mi., de la 2—The Cure. Cele optsprezece cântece.
Când scriu despre muzicã, nu fac cu adevãrat gazetãrie—adicã, n—am gestul expert, grãbit, al samsarului de muzicã, isteţimea, blazarea şi necruţarea.

Termenii legii nu reflectã termenii vieţii. Viaţa e altfel decât sintaxa legii. Legea ignorã imponderabilul, echivocul, semitonul—adicã, tot ceea ce îndeplineşte miza vieţii, tot ceea ce e mai alea pus în joc în interacţiunile reale.

Finalul real al unei legãturi umane e întotdeauna acela simţit, resimţit, cotitura, nu acela verbalizat.

Mulţi scriitori abdicã de la funcţia naratorului omniscient, din incompetenţã, fiindcã o percep ca împovãrãtoare. Se derobeazã, nu e nimic onorabil în asta. Îşi declarã nepriceperea, incompetenţa, nu fac faţã funcţiei naratorului—nu—şi ştiu cartea, etc., improvizeazã—însã asta e lãutãrie rudimentarã. E subterfugiul lamentabil al nepricepuţilor, e neasumarea creaţiei literare autentice. Însã aşa se trişeazã, de fapt, de douã ori—o datã, prin neasumare—a doua oarã, fiindcã derobarea e numai parţialã, omniscienţa fiind neabolibilã, decizia revenindu—i mereu aceluiaşi scriitor. O piesã neregizatã e o piesã regizatã prost, trişatã.