Mã gândeam ieri, luni, cã, pentru Tournier, generaţia moderniştilor francezi înseamnã Gide şi Valéry—nu Proust şi Claudel (necum Thibaudet şi Chartier). Existã câteva referinţe literare ale lui—Gide, Valéry şi Du Gard—Zola—nuvelele lui Flaubert—Balzac—în mare, genealogia realismului francez principal (Balzac, Zola, Du Gard), şi aceea a calofiliei (Flaubert, Gide, Valéry). În urmã cu peste 3 ½ ani, am fost neplãcut surprins sã descopãr cã afectarea filozoficã a lui Tournier era o cacialma—şi o mistificare; rãmâne modul original de a sublinia semnificaţia literarã a lui Flaubert—nu pentru romane, ci pentru simbolicul nuvelelor. Literar, Tournier are judecãţi originale—care nu trebuie absolutizate—şi idiosincrazii, şi nişte aprecieri poate grãbite—oricum, prea sumare.
(Şi nu amintesc aici de Grass, Verne, Rousseau, de autoare, de literatura zisã pentru copii.)