Psihologia laicilor hiliaşti. Masca milenaristã

Psihologia laicilor hiliaşti. Masca milenaristã



Cunoscând slãbiciunile omeneşti, mã mirã dârzenia cu care proorocii laici ai Apocalipsei ştiu sã reziste—exemplar, aş spune—tentaţiei delãsãrii, ispitei dezinteresãrii de cele pãmânteşti; dupã cât sunt de zoriţi la agonisit, e uimitoare dibãcia cu care—au ştiut sã înfrângã pornirea umanã de a abandona, din cauza certitudinii sfârşitului iminent, toate cele pãmânteşti. Nici pomenealã de aşa ceva la ucenicii laici ai stareţilor hiliaşti; ba, dimpotrivã, parcã spre a îi face în ciudã naturii umane descurajabile, o eficienţã aparte în gestionarea celor vremelnice.
Certitudinea cã cele de pe urmã s—au apropiat, cum ne asigurã stareţii, nu îi duce deloc pe ucenicii lor laici la delãsare, cum ne—am aştepta; or, eu vãd în asta proba unei admirabile luciditãţii, care îi cãlãuzeşte sã cârmeascã printre ispitele şi neînţelegerile vremurilor de pe urmã—pe care, nu e aşa, le trãim.
Te—ai aştepta sã locuiascã în colibe, prin munţi; cei mai mulţi, nu.
Îşi dreg vocea pentru a fulmina împotriva consumismului; dar austeritatea şi—o administreazã cu destulã largheţe.
Creştinii vigilenţi de azi sunt mai maturi duhovniceşte decât cei de acum douã milenii; aceia sucombau tentaţiei delãsãrii, neglijau toate. Nu şi cei de azi.
Inculturã, aroganţã, ipocrizie, mãrginire, credulitate şi duplicitate, ingredientele atitudinii hiliaste postmoderne sunt numeroase. E un micromediu în care pot fi, cu rândul, prooroci, dascãli, îndrumãtori, cenzori cu strãşnicie, etc., pe când certitudinea Apocalipsului le mortificã, manifest, înclinaţiile terestre.
Esenţialul e, la ei, acela instituţional, canonizat de claca apocalipticã.
Milenarismul ca mascã rãspunde celui mai deplorabil narcisism duhovnicesc. Ieremiada anti—modernã dã, de obicei, mãsura ignoranţei crase—şi ingenue. Indignarea virtuoasã rãmâne pomada, balsamul şi cicatrizantul cel mai apreciat.

Tot hiliasmul acesta, stãreţesc şi laic, e o aiurealã—şi o cacialma. Le dã unor imbecili aferaţi iluzia vieţii morale—a încleştãrii în care—şi riscã viaţa, etc., la adãpost de realitate. Aptitudinea pentru isterizare nu spune nimic bun despre temperamentul lor.
Originea culturalã a neomilenarismului ortodox sunt fricile şi aversiunile anti—moderne ale monahilor de extracţie preponderent ruralã. Dezechilibrul moral, descumpãnirea s—au tradus în enunţuri de un reacţionarism strepezit, visceral şi resentimentar. Contactul minţii rurale needucate în niciun fel—nici în cele rurale, nici în cele citadine—a dat, în atingere cu cultura religioasã monasticã, acest rezultat dizgraţios şi detestabil. Neavând ce spune, ţin sã spunã şi ei ceva—sã fie dascãli—şi, mai ales, sã moralizeze. Dezinteresul lor faţã de temele, subiectele şi tropii monahismului tradiţional e consternant. Nimic, la ei, nu îi aminteşte pe marii sfãtuitori creştini—sfinţi, monahi, autori.