‘Evantaiul …’ lui Lubitsch mi—a dat o idee (de subiecte) pentru scurte eseuri eliadeşti—glosarea a ceva din universul unei opere—compasiunea lui Wilde ajunge sã arate ca sentimentalitate în formatul comediei melodramatice—ecranizarea lui Lubitsch are câteva lucruri uimitor de frumoase, ca plastica unor compoziţii, delicateţea sentimentului oniric al scenei din parc, la petrecerea aniversarã—de o fantezie înaripatã, asociatã cu o artisticitate evidentã—dar toate pãrând cumva placate pe ceea ce a mai rãmas din piesa wildeanã odatã despuiatã de dialog—sentimentalitatea, afectarea, exhibarea de sentimente generoase, vulgaritatea ‘piscului de sacrificiu matern’. Fãrã dialoguri, redusã la intrigã, comedia

apare de o vulgaritate stridentã, o piesã bulevardierã. Dacã forţa teatrului lui Wilde sunt dialogurile, atunci, lipsit de dialog, nu rãmâne din el decât zaţul unei sentimentalitãţo afectate. Artisticitatea lui Lubitsch nu ajunge decât sã placheze aceastã tiradã emoţionalã gãunoasã, cãreia, spoind—o astfel, îi rãmâne extrinsecã, nu o serveşte, n—o preschimbã sau transfigureazã, neputând camufla neajunsul de idei artistice al scheletului intrigii; aşa încât, ecranizarea aceasta nu mi se pare aşa de mulţumitoare. Ideile ei, nu puţine, sunt pur cinematografice—ceea ce nu e un merit neînsemnat, nu dramatice. Teatral, rãmâne numai sentimentalismul bulevardier cel mai cras, cel mai gãunos; convingãtor rezolvatã cinematografic, ca artã a plasticii silenţioase, nemulţumeşte ca formã teatralã. Un mare regizor, deservit, aici, de scenariu—pe care—l orneazã, fãrã a—l transfigura.