Am mai menţionat elucubraţiile lui Ghiu din postfaţa la ‘Un roman sentimental’; uneori, umorul involuntar al acestui pelerin al Absolutului e irezistibil, şi binevenit—ca atunci când spune cã natura literaturii lui Robbe—Grillet e ‘discret deviantã’! Antologicã e şi convingerea lui Ghiu, trecut la analizã, cã plan şi liniar sunt sinonime.
Eroizarea scriitorului discutat e stupidã—‘creatorul […] mult detestatului Nou Roman’!
Paradoxul e cã tocmai Ghiu, perorând despre ‘splendoarea’ diurnã şi ‘normalitatea inevitabilã’ a dorinţelor exhibate de octogenar (dezmembrãri, mutilãri, asasinate, etc.), a puroiului celui mai fetid, sã fie cel care încearcã emascularea acestui coşmar feroce—‘mutarea’ lui, rãstãlmãcirea, dezarmarea, neutralizarea, edulcorarea, domesticirea, darea drept ceva plauzibil. Indigestã ieremiadã, cu clişee foucauldiene, despre decãderea prezentului, postfaţa lui Ghiu, însãilare exclamaţii surescitate, e minatã de aporii; dus de beţia de cuvinte, într—o pastişã foucauldianã nereuşitã, greoaie şi cãznitã, Ghiu uitã cã nici în sc. XVIII literatura libertinã n—avea o respectabilitate azi retrasã.
Adjectivul ‘chirurgic’, scornit, probabil, de Bogdan Ghiu, e foarte disonant.

Însã Ghiu, devine repede evident, pare sã nu fi înţeles nimic despre ‘Un roman sentimental’—nici chiar datele cele mai elementare. Ghiu nu pare sã bãnuiascã niciun moment cã ‘idilismul’ fantasmei e sardonic, cã are licãrirea demenţei, a sfruntãrii, cruzimii şi ticãloşiei.
Repet cã mutilãrile şi crimele nu sunt idilice, idilicul antic definea nu doar o dicţie—aici, oricum sardonicã; iar erotismul pervers e reprezentat nu numai în acest roman al autorului.
Fantasmele sunt, probabil, guvernate de legi de fier, falsa lor spontaneitate monocordã e predeterminatã, fiind la antipodul gestului liniar cu atributele de suveranitate şi deschidere pe care le prsupune Ghiu. Fantasma e reglatã strict de legitãţi psihice dinafara ei, şi funcţioneazã întrucât se menţine, neabãtut, în ele; fantasma nu e libertate, ci expresie necesarã. Existã o instanţã suveranã exerioarã a literaturii plane, nepremeditate, inventate pe parcurs, a naraţiunii liniare—abisurile psihice suverane.
Ar fi nedrept sã nu semnalãm cã existã, în postfaţa aceasta, idei interesante, nu multe. Ghiu recomandã ‘extraordinarele pagini’ onirice despre ‘geopolitica sclaviei sexuale’, globalizarea prin trafic de femei; crede cã romanul e organizat de descriere şi fabulare, de ‘onirismul funciar’ reprimat, refulat.
Însã Ghiu neglijeazã literatura existentã, în favoarea unor abstracţiuni—sau, mai rãu, a unor sloganuri. Tocmai ingenuitatea proclamatã, revendicatã, îi lipseşte; iar în absenţa ei, cum sã te bucuri de existent? Aşa apare fierea abstracţiunilor, a lozincilor literare. Condiţiile schiţate de Ghiu pentru actul literar ar putea fi îndeplinite mai bine, mai puţin artificial, şi sunt, de cãtre literatura de gen, cea autenticã, directã, nu aceea pastişatã.
Cred cã ‘Un roman sentimental’ a fost şi un gest publicitar.

HODOLOGIE. Un Foucault de berãrie, Ghiu se referã la poetica fabulãrii, ca motor literar—prilej pentru a scorni termenul de ‘literare’ (substantiv), şi a edicta teribilisme; pare un soi de Piţu fãrã umor, un Piţu melancolic.
Ceea ce spune despre recuperarea materialitãţii putea fi mai bine frazat, stilul lui Ghiu e vâscos şi inform; o minte boantã, tocitã şi mai mult de recursul la poncife.
La un moment dat, Bogdan Ghiu ne destãinuie, suspinând, cã aspirã sã scrie ‘Împotriva poveştii’ (i.e., naraţiunii). Cum sunt unul dintre puţinii care, pe urmele lui Gracq şi Simon, nu ‘sar descrierile’, ci le savurez, aştept cu interes teza revoluţionarã a foucauldianului încrâncenat.
Altfel, acesta schiţeazã o panoramã apocalipticã şi prãpãstioasã a literaturii de azi, de care e radical dezamãgit.
Aşa cum am sugerat, Ghiu ilustreazã critica exclamativã. E puţin.