O tendinţã a istoriografiei filozofice mai noi e ‘prejudecata rãstãlmãcirii’, conform cãreia orice reabilitare filozoficã însemnatã a fost, de fapt, un fiasco în termenii exegezei—Kant a fost rãstãlmãcit de criticiştii sc. XIX—Schleiermacher, de Otto—Cohen însuşi, de Rosenzweig, Guttmann, Bergmann, Rotenstreich. Teza mi se pare cam dubioasã, în orice caz—improbabilã şi tendenţioasã ea însãşi. În ea se exprimã acelaşi anost triumfalism postbelic, grãbit sã decreteze incompetenţa, neglijenţa, tendenţiozitatea sau naivitatea celor din trecut—aşadar, deconstrucţie.
Exegeza kantianã a lui Cohen îl mulţumea pe Simmel—însã nu şi pe nu ştiu ce veleitar de la Asociaţia filozoficã americanã. Iar desuetudinea exegezelor mai vechi nu e prezentatã ca rezultatul depãşirii lor, ci al naturii lor neştiinţifice, arbitrare, anacronice. E ceva neconvingãtor şi derizoriu—pleavã.