Îmi dau seama cã mi se întâmplã sã mi—l reprezint pe Asimov ca pe Woody—folosirea prenumelui regizorului nu aratã lipsã de respect—fiindcã ambii sunt evrei nesemiţi, celebritãţi evreieşti nesemite. Woody e în primul rând autorul, regizorul—chiar scriitorul—ca prozator şi dramaturg. Intelectual evreu semidoct miop.

Ceea ce umileşte. Surzenia moralã.

H., romancierul, Ross, englezul, umorul uniatului—‘faptele aiuritoare’. Afganul.

‘Irma …’ indianã.

Urâţenia ei fizicã era presimţirea şi simbolul urâţeniei sufleteşti—pitica diformã, bârdãnoasã. Piticã ciomârdã.

A trãi nu pentru a corecta—a corecta nu din enervare, acrealã.

Europenii au învãţat cum sã povesteascã grozãvii.

‘Micuţa cartuzianã’& romanciera africanã& microromanul francez analizat de Ross&

Faptul cã nu am primit o familie, ci o batjocurã, o caricaturã—o claie de psihotici, histrioni şi imbecili—e numai îndemnul sã—mi aleg una pe potrivã.

Tentaţia de a te asculta glãsuind sfãtos, şi zicându—le ‘ca din Pateric’, cursiv, cumpãtat şi domol, ba chiar cu asprimea monasticã necesarã, aplanând cu iresponsabilitate, stilizând cu nepãsare; sunt împietriţi, împietriţi de trufia lor duhovniceascã—exprimatã inclusiv ca ipocrizie, ca fãţãrnicie sfruntatã—tonul lor cumpãtat, fals smerit, blândeţea calpã. Pentru ei, în viclenia lor de animale, smerenia e o intonaţie—iar în ‘pãrerea de sine’, evlavia e un gest zvâcnit al capului. Împietrirea egoismului nevrotic.

‘Slimy’ vine de la ‘slime’, nu de la ‘slim’—aşadar, extratereştrii sunt alunecoşi, nu pirpirii.

Cele patru microromane.

Nu mai ştiu când am revãzut nişte postãri despre cinema ale lui H., cred cã ieri searã (joi), şi am gustat tonul, modul afectuos cum vorbeşte despre meritele actorilor—‘desãvârşitul Richardson’, timbrul lui Rickman.

Actorii trebuie sã recurgã la simboluri—nu la clişee.

Ross atrage atenţia cã excomunicarea putea veni de la Milano, de la Episcopul milanez, nu de la Roma.

L—a exilat pe Sf. Atanasie, l—a reabilitat pe ereziarh, şi s—a botezat în mâinile ereticilor.

Pontul lui Gãleşanu.

Analizele, în fond zadarnice, ale lui Ross, subliniazã o aporie a epistemologiei istorice—arbitrarul desemnãrilor colective—mai ales în cazul întregurilor diacronice. Ce e Roma? Ce graniţe are? Prin ce e ceva, ‘roman’—şi ce îi lipseşte, ca sã fie? Propunerile istorice ale lui Ross nu—s preferabile prejudecãţilor pe care au pretenţia sã le punã—n cauzã—prejudecãţi provenind atât din ‘condamnãrile papale’, cum le numeşte friesianul Ross, cât şi din mai recentele idei ale iluminiştilor. Dispreţul faţã de Bizanţ provine, crede friesianul Ross, de la Papi, din propaganda papistã, şi de la iluminişti.
Altfel, şi în termeni empirici, criteriul lingvistic e singurul util. Împãratul franc din sc. IX avea dreptate în aceastã privinţã—abandonând limba latinã, monarhia rãsãriteanã abandonase şi romanitatea, cu trãsãturile ei. Erau greci—sau altceva—purtând masca Romei.
Însã istoria trebuie sã descrie, nu sã explice—sã descrie cauzele.

Defetismul Sf. Augustin& scuza Împ. Carol (Irina& ambiţia papalã).

Nici prea inteligentã—împovãratã de simplisme greoaie, reducţionisme, explicaţii implauzibile, absurditãţi—toate, preluate necritic, pentru impresia pe care o fac, pentru cã pot surprinde.

Cheia relaţiei cu zbirul copilãriei mele a fost spaima neconştientizatã, frica refulatã, alarma nerecunoscutã. Impresionabilitatea şi credulitatea au agravat urmãrile traumei.

Alegerea detaliului—Eliade (‘Parsifal’)& Horguelin—care alterneazã estimãri, recomandãri, şi semnalãri de detalii—detaliile sunt nu atât înţelese, sau explicate, ci semnalate—subliniate.
Ca ‘Locus …’—romane. No.. A.. Reformatul.

S—ar putea scrie lucruri ca—‘Un amãnunt din Kim’, ‘Despre ceva din …’.

Eram, de fapt, prea sãnãtos, prea neînceţoşat—ca atare, nu rãspundeam la comenzile şolticilor. Ginitorii, puşlamalele care te ginesc.

Sb.—un pui prãjit, de peste 1 ¼ kg.—şi 1 ½ l. de bere—342 mii.

Ponge e atât de convingãtor fiindcã, vorbind despre limbaj, mai face şi altceva—operaţiunea lui e multiplã, cuprinzãtoare—dialogând (numai) despre limbaj, face şi altceva. Char& Ponge.
Rilke, Char, Ponge.

Vocea—Pacino, Cohen, patrologul, beţivul rahitic—’92, vocea, economia—radiofonia.

Negarea prezentului ca efemeritate hedonicã—‘înveşnicirea’, prezentul calp.

Sb. seara—citit: 7 ¾--9 ¾--60 de pag..