Când fericirea cuiva ajunge sã depindã mai mult de vise decât de realitãţi, de gesturi visate, intenţionate vag, decât de gesturi întreprinse, când, aşadar, fericirea cuiva e visatã şi nu empiricã, apare eschivarea, inacţiunea, o tacticã ingenioasã de demoralizare, de sleire, de crispare a eului—volitiv şi, pânã la urmã, întreg …; însã fondul e altceva decât apatia, decât delãsarea, ‘lenea’—e, de fapt, masochismul, violenţa faţã de sine. Între patologiile eului, aceasta e mai rarã.
Faptul cã e mai rarã nu înseamnã nici cã nu existã—nici cã, la cei afectaţi de ea, n—are virulenţã deplinã. Apatia, delãsarea aceasta sunt, de fapt, masochism, care devine brutal în preajma ocaziei de soluţionare. Apatia ascunde autodistructivitatea, crisparea. Pentru unii, marea înfruntare e sã suporte deschis nu lipsa şi frustrarea, ci fericirea, noul, identificarea cu situaţia cuiva fericit.