Alineatul despre rolurile lui Mitchell va trebui rescris în întregime, refãcut.

Ieri (joi)—a fost ultimul 13 cu ghinion.

Acum mã întreb dacã Simmel putuse citi ‘Religia raţiunii din izvoarele iudaismului’; înţeleg cã a fost publicatã abia postum. Unora, neokantianul evreu li se pare ilustrativ pentru raţionalismul iluminist al vremii lui Kant.

Avem câteva culegeri de eseisticã, chiar de mâna autorului, aşadar acesta era conştient de realizarea lui literarã şi filozoficã.

Eterogenitatea—rezumate& eseurile& cãrţi& filozofie, analize, articole.

Semnificativul relaţiilor umane.

Tocmai în legãturã cu eseurile n—ar trebui sã gândim în termeni de şabloane; de ex., pastişa kafkianã.

Poziţia inteligentã a lui Cohen faţã de limitãrile lui Kant aratã cã cine înţelege valoarea unui gânditor, înţelege şi cã existã mãrginiri abrupte—şi care sunt ele—nu—l idealizeazã. Mai ales, sunt conştienţi de progresul cunoaşterii, de faptul cã aceasta, cunoaşterea obiectivã, n—a stagnat, cã s—a progresat.

Ca exerciţii epistemologice, critice, ca elucidãri, desluşiri, etc.. Nu numai rezultate ale gândirii, ci chiar dinamica acesteia.

Despre marea filozofie se poate scrie şi în formatul scurt—al articolului, chiar al ‘pag.’—aşa cum au arãtat—o Simmel şi Chartier.

Eseistica nu e mai puţin operã de cunoaştere—care dã formã, însã, unei metodologii anarhice, intuitive, libere, neformalizabile—nu arbitrare, nici aleatorii, ci neştiinţifice şi de asumare personalã.

Articolele criticilor de gen—fãrã a fi eseuri—Dna. S., DK, Boucher, H., sau fraza cusurgiului despre cele douã romane de gen—recenziile. Existã o criticã a literaturii de gen—de obicei, sub formã de recenzii.
Deasemeni Gr.& afganul. Uneori, chiar catolicul Watson.

Religia poate cel puţin sã încurajeze ceea ce e bun în om, sã cultive tendinţele bune, chiar dacã nu îi poate da principiile temperamentale, înclinaţia. Convertirea ar fi aceastã dumirire. Mã întreb numai dacã religiosul îşi mai pãstreazã sensul în sfera personalului; trãim într—o epocã a colectivitãţilor, cu religiile ei seculare. Colectivitãţile secretã crezurile, sisteme necritice. Modernitatea nu a abolit colectivitãţile; diferenţa faţã de starea de lucruri dinainte e cã nu mai avem de—a face cu colectivitãţi tradiţionale, ci moderne. Dar nu ştiu ce rol poate sã aibã religia în sfera individualului autentic, şi sub ce formã. Eu consider religia ca fiind apanajul colectivului ca trãsãturã, şi al colectivitãţii.

Douãsprezece cântece ale lui Ellie—cele şase mai puţin ştiute, hitul în trei versiuni …. Douã sunt nişte cântece foarte gustate, plus hitul în trei versiuni, coverul, şase cântece mai puţin ştiute. Plus alte patru cântece—primele ascultate.

Nu m—a—nvãţat nimeni sã gândesc, sã înţeleg situaţiile de viaţã.

Predicţiile Lui Iisus despre dezbinarea familiilor aratã cã era foarte conştient de natura relaţiilor familiale, nu le idealiza—cu toate cã un accent patriarhal, pe mãsura lumii respective, existã.

Sugereazã şi puterea patimii, chinga ei—însã şi strategia minţii, hibridarea convenabilã, fardarea, ‘pãrerea de sine’, ipocrizia, precupeţirea.

E util şi (numai) gândul eseurilor, ideea, investirea—dar mai utilã ar fi cunoaşterea, citirea lor.

Cartea cehului, slinul& funinginea de dum.& dublura, cf. azi. Muchia pãtatã. Cafeaua, funinginea.

P., mafiotul rus ameţit, gândirea, formatul analizelor, culegerea, vremea, tarabe, dublura, situarea, precizia, evreul.

Italienii& deismul, Taine& sapienţialitatea& abjurarea& exegeze.

Îl suprindeam fãrã mascã pe opincar la câte doi ani—mai întâi, în sem. XI, cu rânjetul complice, la gestul viitoarei urologe—apoi, sub lanterna maşinii, lângã pasaj—apoi, cu sticla …--şi mi—a trebuit, de fapt, încã un an, pânã sã pricep rãutatea, cruzimea acelei fluturãri victorioase.

Sb. seara m—am plimbat, dormisem de la 6 ½ seara la 9 ½, însã era pustiu, câţiva cu chef.

Posibilitatea unei metafizici atee, a unei filozofii atee autentic metafizice—Schopenhauer, pe urmele budismului; Hume conteazã ca deist.

Existã transformãri morale care nu sunt instantanee, ci resimţite şi cerând decizii conştiente, activitatea subiectului.

Muzica se înrudeşte cu ceea ce e mai bun în om. Ignorarea muzicii e ignorarea mai binelui, a eului transcendental (în înţeles criticist).

E bine sã ţi le imaginezi—şi, într—un fel, sã le idealizezi şi stilizezi—însã e şi mai bine sã le citeşti, sã ştii cum sunt, sã le guşti adesea. Şuntarea experienţei nemijlocite.

Glosã, ‘pag.’ sau eseu, e nevoie de mai mult decât o idee—de repertoarii—şi eu aş fi denumit postarea, ‘Natura substanţei’, fãrã nume proprii—ca atare, sau adjectivate.

Muzica& cinema …& genuri. H., englezul, boardul. Reformatul. Postarea analiticã—idei, titlu.

Dum.—douã cafele; sb.—o cafea, vin.—trei cafele.

A începe sã mã pricep şi la thrilleruri; artificialitatea ideii de ocazional. Însã ceva similar ar fi premierele—şi socialul, vârful aparte.
Priceperea vine din comparaţie, din înţelegerea diferenţelor.

Nu înţeleg de ce noţiunea indianã, upanişadicã, a dumnezeiescului, ar fi inferioarã aceleia evreieşti sau greceşti.

Echilibrul personal nu depinde de ceea ce vrei sau crezi, ci de ceea ce faci. Gol pe plajã, asemenea grecilor antici—care, din austeritate, dispreţuiau de fapt, vai, asemenea lucruri, sau le subestimau. Echilibrul personal nu e o chestiune de intenţii, ci de fapte.

‘Faust’, A., ME de M, CN& Pãstorel (AF).

Tresmontant are meritul de a fi arãtat atât superioritatea creştinismului, cât şi cã acesta nu e singura alternativã la ateism, cã nu e de ales neapãrat numai între creştinism şi ateism, existã şi alte poziţii. Nu are panica pascalianã, naivitatea zoritã şi panicatã a pariului aceluia aiuritor.

I—am descoperit abia în pragul vârstei de 34 de ani.

Nu faptul—ci dispoziţia, înclinaţia afectivã, bonomia inteligentã, raţionalitatea, relaxarea, tendinţa de a sublinia pozitivitatea—neprãpãstios—de ex., genele unui poet—sau comicul evreu, altul decât Brooks şi Allen, asociat cu anii ’70 ….

Gib, Beyle aveau dreptate sã nu se intereseze decât de iubire—cu toatã naturaleţea.

În mâinile unei scelerate care avea de gând sã facã pedagogie, sã aplice cu stricteţe principii pedagogice proprii. Chircirea aceea nevroticã definitorie, beţia nicotinei ordinare.

Sentimentul apocaliptic la germani, de la gravura lui Dűrer, la expresionişti şi Blaga.

Materialitatea traseelor. Masochismul risipei.

Dupã cât sunt de puşi pe agonisit, unii profeţi laici ai Apocalipsei, neofiţi ai hiliasmului, nu par chiar prea convinşi de iminenţa ei; dimpotrivã, se remarcã o oarecare complacere în veac, ca şi o osânzã aparent nescuturatã de febrele sfârşitului lumii. Obrajii rumeni nu vãdesc angoasele apocaliptice; milenarismul rãsãritean e condimentul ieftin al unor vieţi mintale mohorâte. Agonisirea, confortul rãmân norma; reprezentarea e echilibratã de burzuluirea apocalipticã, de frigurile sfârşitului de lume, de vestirea iminenţei Apocalipsei, de moralismul mustrãtor şi zelul prohibitiv, de încruntarea pateticã. Apocaliptismul acesta de ocazie e numai caricatura eshatologicului, e falsificarea proclamãrii Împãrãţiei ca deja instauratã, sositã, prezentã—şi în luptã cu puterea întunericului.
Fãlcile de gurmanzi ale proorocilor laici ai hiliasmului vorbesc despre deprinderi alimentare foarte sãnãtoase; casele, maşinile şi vacanţele lor, despre vocaţia agonisirii şi înclinaţii foarte mundane, foarte pãmânteşti. Osânza nu le e scuturatã de febrile venirii anunţate a finalului istoriei; de pe pragul Apocalipsului, îşi rotunjesc conturile şi îşi amenajeazã locuinţele—zel htonian foarte recomandabil, dar care şubrezeşte un pic credibilitatea vestirii lor intransigente, nedispuse la vreun compromis.
Amintesc întrucâtva de activiştii de pe vremuri—şi de agitatori, etc..
Cãci hiliasmul postmodern ortodox îşi are şi el agitatorii lui—sunt, cum spuneam, proorocii laici, neofiţii a cãror lene mintalã e legãnatã de mantrele reacţionarismului monastic senil. Mai e, sigur, şi importanţa iniţierii—proorocii laici şi neofiţii sunt iniţiaţi, spre deosebire de înşelaţi.

Paradoxul convingerii lui Ghiu cã zorile literaturii sunt regãsite într—o operã manieristã, artizanalã, aparţinând unui curent literar din cele care îşi aflã justificarea în artizanat şi virtuozitate, în prestidigitaţie—cãci, altfel, încorseteazã şi încãtuşeazã creativitatea reducând—o la un aspect unic —meritã semnalat. Literatura lui Robbe—Grillet e la antipodul spontaneitãţii şi naturaleţii atribuite zorilor şi originarului, fiind, dimpotrivã, un produs artizanal, foarte artificial, reprezentativ pentru manierism, pentru literatura care aspirã, legitim, la condiţia artizanalã, la virtuozitatea meşteşugului, la turul de forţã, nu la descãtuşarea creativitãţii. Dar Ghiu pare insensibil la astfel de inadvertenţe care îi invalideazã teza.

Luni, ‘Aurul spartanilor’: pag. 71--